Ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, dar în special spectacolul premiat de Uniter la secțiunile Cea mai bună actriță în rol principal (Ofelia Popii), Cea mai bună scenografie (Dragoș Buhagiar) și Cel mai bun spectacol al anului demonstrează că încă mai avem nevoie de poveste. Prin poveste nu înțeleg doar narațiune, basm ori alegorie, dar și acel tip de compoziție scenică pentru care imaginea, sunetul și mișcarea devin esențiale. Deoarece, așa cum am menționat și în alte ocazii, condițiile indispensabile ale unei producții teatrale actuale sînt muzica și coregrafia originale.

Un spectacol care scrie istorie culturală

Spectacolul Povestea prințesei deocheate nu este nicidecum o pastișă după teatrul kabuki, ci preia această formă de teatru (stage design-ul cu platformă extrascenică pentru ieșiri sau intrări spectaculoase printre spectatori, aici amplasată lateral, în partea stîngă a scenei, dar și scena turnantă, apoi apelul la stage tricks, folosirea roților pentru deplasarea actorilor, foarte probabil a branțurilor înălțătoare, cu actori ascunși sau actorilor suprapuși, pentru a crea impresia spectaculoasă de rochie care se deplasează singură sau de personaje supradimensionate, jocul cu sigiliul luminos și nu în ultimul rînd light design-ul), fondul fiind conferit de mijloacele scenice (sunete amplificate, varietate instrumentală, prezența unui narator de sorginte brechtiană, care nu numai că povestește, dar și explicitează ori comentează lucid pe alocuri, cu un script pe care s-a lucrat intens, avînd sublinieri și urme de marker) ori estetice ale teatrului european (parodia, grotescul, extravaganța).

Se caută astfel formula estetică (bizarul) aptă să medieze între cele două culturi teatrale atît de diferite, o punte între Orient și Occident, putînd spune că prin acest spectacol se scrie nu atît o microistorie a teatrului kabuki, cît mai ales istorie culturală.

În acest sens, nu e deloc întîmplător faptul că scenariul e schematizat, compus din personaje-imagine (încă de la început, simbolul destinului, personificat într-o figură impozantă parcă decupată din teatrul kabuki) ori din scene-imagine sau că se pune mare accent pe costume, machiaj și pe muzica și mișcarea scenică originale. Suprapunerea costumelor și machiajul strident (nuanțele de roșu viu direct aluzive la anumite aspecte istorice ale teatrului kabuki, dar în perfect acord cu povestea în derulare scenică) sînt direct legate de caracterul personajelor, de modul în care acestea își ascund/revelează adevărata natură, de felul în care caracterul lor devine destinul lor.  Personajele feminine sînt interpretate de actori, iar cele masculine de actrițe.

Scenografia e minimalistă, iar sunetele create de instrumentele muzicale (de la diverse percuții, la harmonica flute) și de vocile actorilor formează orchestra din dreapta scenei. Costumele sînt spectaculoase, lucesc și foșnesc, dar materialele folosite (plastic, hîrtie, staniol auriu) trimit spre ideea de iluzie creată prin intermediul convenției teatrale. În acest mod, miticul și fabulosul sînt în permanență însoțite de propria lor dezvrăjire, avînd însă o mare legătură cu conținutul efectiv al poveștii. Orice decădere, orice dezvelire sînt însoțite de și exprimă alegoric decăderea morală, dezvăluirea firii ascunse a unuia sau a altuia dintre personaje. Rolul cabinelor de machiaj din stînga scenei, dincolo de utilizarea la un moment dat în spectacol ori de expunerea teatralității, de-acum o practică frecventă a teatrului european, e acela de a face să se întrevadă ideea fragilității sclipitoare a vieții și a iubirii – domnia implacabilă a legii karmei.

Încă mai avem nevoie de poveste

De dincolo de moarte, după 17 ani, tînărul Shiragiku (Iustinian Turcu), iubitul starețului Seigen (Ofelia Popii), care s-a sacrificat in dragoste, se întoarce pe pămînt reîncarnat în prințesa Sakura (Iustinian Turcu). Remușcările și rana neînchisă legată de moartea lui Shiragiku îl fac pe Seigen să îi poarte prințesei o dedicație deplină. Semnul din naștere al prințesei Sakura este descifrat, iar ea eliberată de neputința de a-și descleșta pumnul drept, ascunzînd simbolul iubirii interzise dintr-o viață imediat anterioară (cutiuța cu tămîie, avînd însemnate numele și o inscripție despre caracterul nepieritor în timp al dragostei, un simbol pe care cei doi îndrăgostiți îl aveau deopotrivă, servind recunoașterii reciproce dincolo de timp și de parcursul unei singure vieți). Drept ofrandă pentru că a fost eliberată de povara cu care s-a născut, prințesa Sakura hotărăște să urmeze calea mănăstirii, o decizie îmbrățișată cu entuziasm de starețul Seigen, dar această decizie îi este deturnată de păcatul trupesc cu samuraiul Shinnobu Sota (Ofelia Popii) care-și ascunde adevărata identitate. După ce dă naștere unui copil și ajunge și prostituată, forțată de așa-zisul ei soț, prințesa Sakura, aflînd adevărata identitate a acestuia, face dreptate, omorîndu-l pe ucigașul tatălui și al fratelui ei. Atît Ofelia Popii, cît și Iustinian Turcu au dublu rol, rolul dublu al Ofeliei Popii presupunînd schimbări rapide pe parcursul spectacolului și înlocuirea actriței la un moment dat cu altcineva (corpul starețului). Toate acestea presupun acele stage tricks amintite la început, dar și un extraordinar cameleonism scenic din partea actriței sibiene care cu seriozitate și umor, dinamism și energie, teatralitate și scurte ieșiri din convenție, alternează cele două roluri atît de diferite. Iustinian Turcu e evoluat enorm ca actor  și este un partener de scenă redutabil pentru Ofelia Popii.

Mixtură de teatru kabuki și film cu gangsteri din anii `20, în contextul postmodern creat scenic, în special de jocul actorilor, dar și estetic, Povestea prințesei deocheate exprimă pe deplin aviditatea de magie a omului de azi, chiar dacă pe deplin conștient de efemeritatea iluziei scenice. Cu toate că deosebești lucid sunetele, cum ar fi un sunet de fanfară creat de alămuri, nu poți evita ca mai delicatele armonii, laitmotivul muzical, să ajungă să-ți posede simțul auditiv mult timp după terminarea spectacolului. Și acest lucru devine valabil și pentru coregrafie, un carusel de imagini scenice în mișcare, reactualizînd story-ul și provocînd un singur gînd: încă mai avem nevoie de poveste.

(Povestea prințesei deocheate/The Scarlet Princess, scenariu de Silviu Purcărete inspirat din Sakura Hime Azuma Bunshō, de Tsuruya Nanboku al IV-lea, traducerea: Eugen Gyemant, regia: Silviu Purcărete, distribuția: Ofelia Popii, Iustinian Turcu, Dana Taloș, Adrian Matioc, Diana Văcaru Lazăr, Cristian Stanca, Diana Fufezan, Raluca Iani, Mariana Mihu, Adrian Neacșu, Pali Vecsei, Vlad Robaș, Veronica Popescu, Cristina Stoleriu, Alexandru Malaicu, Codruța Vasiu, Serenela Mureșan, Johanna Adam, Cristina Ragos, Cendana Trifan, Oana Marin, Veronica Arizancu, Arina Ioana Trif, Fabiola Petri, Gabriela Pîrlițeanu, Ioana Cosma, Cristina Blaga, Ștefania Marola, Eduard Pătrașcu, Mihai Coman, Viorel Rață, Liviu Vlad, Cătălin Neghină, Ștefan Tunsoiu, Andrei Gîlcescu, Alin Turcu, scenografia: Dragoș Buhagiar, muzica originală: Vasile Șirli, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, FITS 2019, 16 iunie 2019)

Dana Țabrea este critic de teatru.

Foto: Paul Băila