Sînt puţine lucrurile pe care mi le amintesc şi în care mai am încredere.
Memoria mea este viaţa mea,
dar memoria mea este falsificată. De prea multă teamă,
de prea puţină încredere.

Eu sînt unul dintre oamenii care nu au trăit alături de voi,
nu au cunoscut şi nu au preţuit aceleaşi lucruri,
sînt unul dintre oamenii care nu au cunoscut nimic din ce au trăit,
au cunoscut, au iubit, au trăit doar ce şi-au imaginat.

Şi ce mi-am imaginat, de abia, e viaţă cu adevărat.

Eu scriu tot ce îmi amintesc, cu precizie.
Cu precizia unui metronom.
Numai că memoria mea, cum spuneam,
nu este cea mai de încredere.
Atunci, eu scriu tot ce îmi imaginez
cu precizia unui metronom,
numai că nimic din ce îmi imaginez nu este exact.
Atunci, eu scriu, scriu, scriu, pînă la epuizare,
pînă cînd nimic din mine nu rămîne nescris,
pînă cînd inima mea de taur debil se apropie de moarte.

Şi atunci, de abia, viaţa capătă sens. Atunci mă liniştesc, beau ceai, dorm normal.
În patul meu dorm eu şi dragostea mea,
în patul meu frunzele de sicomor sînt inventate, ca nişte lalele,
pieptul meu se deschide şi se închide după respiraţia frunzelor de sicomor.

Cîndva, peste ani, cînd sicomorul nu va mai exista,
voi scrie un poem cum nu s-a mai pomenit.
Nu va fi nici frumos, nici inteligent, nici inspirat,
va fi un poem cum nu am crezut. Nu va fi despre mine,
nici despre viaţa mea, nu va fi despre viaţă,
nici despre moarte,
un poem despre tine,
dar chiar şi tu, prietenul meu, nu eşti ferit de greşeală.

Şi atunci: în patul meu dorm eu acoperit de frunze de sicomor,
vîntul leneş mă adulmecă dintr-o parte
şi eu, cu o palmă ascunsă între genunchi,
mă întorc.