Dicționarul geografic al județului Bacău scris de Ortensia Racoviță şi Premiat de Academia Română în 1892, a apărut recent, în ediție anastatică, la Editura Bibliotecii „C. Sturdza” din Bacău, în Colecţia „Genius loci“, menită să readucă în prim-plan personalități ale vieții culturale băcăuane și opera lor. Eseul de faţă reprezintă textul introductiv al ediţiei, care pune în context opera, viaţa şi personalitatea Ortensiei Racoviţă (1864-1935), o figură nedreptăţită de istoria literaturii şi prea puţin cunoscută publicului larg.

Pentru cei mai mulți dintre noi, numele Ortensiei Racoviță este astăzi o necunoscută sau, în cel mai bun caz, asociat cu sinuciderea lui Alexandru Odobescu, care făcuse o pasiune (fatală) pentru mai tînăra profesoară de geografie. Tratată superficial, în registrul senzațional-picant, încîlcita poveste a generat, încă din 1895, un val de antipatie față de Ortensia, socotită, de opinia publică, vinovată pentru moartea renumitului scriitor. Cum se întîmplă îndeobște într-o societate pudibond-conservatoare, „sărmanul” Odobescu a intrat, rapid, în rolul de victimă, în vreme ce femeia a fost pusă la zidul infamiei, trebuind să suporte consecințele. Nu e un caz singular, ci unul simptomatic pentru mentalitatea misogină de la sfîrșitul veacului al XIX-lea. Este suficient să amintim în acest sens mai cunoscutele cazuri Mihai Eminescu – Veronica Micle sau Natalia Negru – Dimitrie Anghel – Șt. O. Iosif pentru a avea confirmarea unui anumit tip de reacție ipocrit-meschină, care avea să afecteze grav cariera tinerei Ortensia, silită să plece din capitală, printr-un un ordin pripit al ministrului Petru Poni, care a încercat să atenueze amploarea scandalului, dînd satisfacției celor care cereau pedepsirea femeii. E suficient să ne amintim că în Adevărul (16 noiembrie 1895, sub semnătura Lot), apărea un articol demascator („Educatorii noștri”), în care se arăta că vinovata morală pentru sinucidere este directoarea unui liceu de fete: „Noi ne-am abținut de a relata cititorilor noștri detaliile tragediei a cărei catastrofă a fost moartea nenorocitului Al. Odobescu. Ne-am abținut, fiindcă povestirea acestor detalii – cunoscută de altminteri de toată lumea bucureșteană – ar fi fost o cruzime superfluă față de cei ce azi jelesc moartea acestei victime a patimei. Al. Odobescu a murit, și de mortuis nil nisi bene. De altminteri sfîrșitul acestui om, a cărui viață a folosit în definitiv concetățenilor săi, nu ne poate inspira decît milă. Dar în acest roman pasional figurează și o eroină. Femeia care l-a exploatat și l-a înjosit pe Odobescu în timpul vieței lui și care a fost pricina morții nefericitului profesor universitar, această femeie face parte din corpul didactic, din acel corp a cărui menire e să educe pe copii (sic!) noștri. … Cerem d-lui ministru de Instrucție să puie capăt acestui trist scandal.”

Un necrolog publicat anterior (marți, 14 noiembrie 1895) și semnat Vardalabum (pseudonimul lui Constantin Bacalbașa), deplîngea dispariția academicianului sexagenar, dispariție pusă pe seama patimilor acestuia: „Odobescu a murit servitor devotat al pasiunilor cari au colcotit (sic!) întotdeauna în firea sa. Ceea ce dovedește că omului nu-i este de ajuns în viață numai inteligența oricît de strălucită.” Ceea ce nu s-a scris (dintr-o firească decență) era însă cunoscut și se discuta în lumea artistică și culturală a vremii. Treptat, însă, au început să iasă la iveală dedesubturile afacerii „Ortensia”, precum și dependența de morfină a lui Odobescu, despre care vor scrie G. Călinescu, Nicolae Manolescu sau Andrei Oișteanu. Cel care va deschide Cutia Pandorei va fi nimeni altul decît Caragiale. Nenea Iancu va vorbi despre „amantul ridicol și batjocorit”, strecurînd ideea unei povești de dragoste neîmpărtășite. Gazetarul se baza pe o scrisoare trimisă de Odobescu unui amic, pe care nu îl numește („un izvor nu se poate mai autorizat”), dar care a fost ulterior identificat de Șerban Cioculescu: Anghel Demetriade. Într-adevăr, Demetriade era un apropiat al gelosului Odobescu. E limpede din această epistolă că „bătrînului amant” (cum îl numește ironic Călinescu) i se aprinseseră călcîiele, de vreme ce bănuia pe oricine și inventa tot felul de scenarii amoroase, în care Ortensia era încurcată cu alți bărbați.

***

Decizia lui Odobescu de a se sinucide e de natură să ridice semne de întrebare nu doar din perspectiva dependenței de morfină, ci și a faptului că Odobescu nu e chiar un ageamiu în ale dragostei. Avusese pînă la acel moment suficient încurcături amoroase, dar nu clacase niciodată. O scrisoare din 1855, cînd, la doar 21 de ani, gîndește în termeni cinici, spune multe despre experiența sa erotică. Dezamăgit de finalul lamentabil al legăturii cu Anica Bărcănescu, el îi scria lui G. Creţeanu: „socotesc că un om care are puţină ambiţie, care voieşte a se deosebi în litere, în ştiinţe etc, nu trebuie să se înamoreze; amorul este o mare pierdere de timp şi cel ce aspiră la lucruri mari are trebuinţă de timp. Femeia nu merită sacrificii, ce un om de inimă, care iubeşte, e dispus a face”; „oricît de mult ai iubi o femeie, vine o zi în care te va înşela. Singurele sincere sînt fetele publice: cît le ai în braţe sînt ale tale; ştii că n-ai a pretinde mai mult.”

Semnificativă este și scrisoarea testamentară redactată de Odobescu, chiar înainte de sinucidere, pentru bunul său prieten Anghel Demetriescu. Ea ne ajută să înțelegem adevăratele resorturi ale gestului făcut de scriitorul ajuns la capătul puterilor: „Cînd arareori te vei mai gîndi la mine, cugetă, te rog, și spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima-mi peste fire de simțitoare, am căzut pradă ușurinței și vulgarității simțurilor unei ființe fără inimă, fără conștiință, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut dintr-însa o zînă inspiratoare a mult-puținelor mele facultăți intelectuale. Mi s-a întîmplat să iubesc și alte femei în viața mea și cîte una din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune și mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decît pe oricine, a fost adevăratul mormînt al inteligenței, al iluziilor, ba chiar al vieții mele. […] Acum m-am dus! Archanghelul Mihail cel răpitor de suflete a fost astăzi dînsa pentru mine.” Pasiune fatală, ieșită dintr-o dragoste neîmpărtășită...

La toate aceste tribulații sentimentale trebuie adăugate încurcăturile financiare ale scriitorului, care trăia pe picior mare și făcea cheltuieli nesăbuite, inclusiv din bani publici. Dacă e să-l credem pe G. Călinescu, acesta ar fi adevăratul motiv al sinuciderii sale, căci, așa cum susține criticul (bazîndu-se pe jurnalul intim al Ortensiei), Odobescu primise o somație de la Societatea de Arheologie, prin care i se cerea să acopere sumele care lipseau din gestiune. Ținînd cont de apucăturile aristocratice ale academicianului, nu este exclus ca eventualitatea unui proces public, în care să fie acuzat de delapidare, să-l fi împins la gestul fatal. Ne găsim însă pe același teren alunecos al speculațiilor, ceea a încurajat scenariile fanteziste ale istoricilor sau gazetarilor în căutare de subiecte fierbinți. Un asemenea caz este Eugen Șendrea, recunoscut pentru apetitul său speculativ. El propune un scenariu vrednic de telenovele, sugerînd o „negociere” între părți, la care ar fi participat însăși soția scriitorului, Sașa, care ar fi fost gata să se retragă la mănăstire pentru a-și vedea soțul fericit. Felul în care Șendrea relatează întîlnirea amintește de mistificările unui Octav Minar. Scena este plasată, cu precizie detectivistică, în București, la 10 noiembrie 1895, pe Strada Florilor, unde ar fi locuit profesoara de geografie de la Externatul Nr. 2 de Fete, Hortensia Racoviță. Care, ni se spune, „împlinise nu de mult 30 de ani”. E un prim neadevăr, căci Ortensia (născută pe 18 iunie 1864), împlinise 31... De altminteri, totul este ficțiune, ceea ce n-ar fi fost rău, dacă autorul n-ar fi avut pretenții de istoric. Fiindcă el recurge, adesea, la date cu pretenții de adevăr absolut. Că Sașa Odobescu vine să o pețească pe juna profesoară pentru soțul ei e de domeniul neverosimilului. Că mama fetei s-ar fi opus căsătoriei, acuzîndu-l pe „fostul” academician (academicienii nu sînt „foști”!) că îi compromite copila, e iarăși un amănunt de domeniul fabulației. Iar afirmația că în 1898 „tînăra profesoriță” (ce frumos diminutiv!) obține premiul Academiei Române e lovită de nulitate, cîtă vreme premiul a fost obținut, așa cum rezultă din Analele Academiei Române, pe 4/16 martie 1892… Cu asemenea mistificări nu-i de mirare că Ortensia Racoviță apare în postura de țap ispășitor, într-o poveste ar merita abordată nuanțat, fără a porni de la prezumția de vinovăție a femeii. Abordările de felul acesta nu fac decît să confirme o mai veche aserțiune a lui Andrei Oișteanu, din Sexualitate și societate, unde se vorbea despre dubla măsură în judecarea femeilor, respectiv a bărbaților, în lumea românească de secol XVII-XVIII. Se pare însă că noi, românii, nu ne-am vindecat nici astăzi, cîtă vreme continuă să apară articolașe pătimașe, în cheie demascatoare, cum ar fi cel semnat de Paul Suditu, în... „România mare”: „Însă, în opinia multor istorici literari, cel mai mult l-a afectat pasiunea pentru Hortensia Racoviţă, o frumoasă şi distinsă profesoară de geografie, mai tînără decît Alexandru Odobescu cu 30 de ani. Fiindu-i respinse avansurile, dar mai ales cererea în căsătorie, Odobescu a considerat că doar o doză letală de morfină îi poate satisface orgoliul rănit. […] Însă, deloc afectată de funestul gest al admiratorului ei, ingrata Hortensia s-a măritat, la puţină vreme, cu profesorul de geografie Buzoianu. Întreaga societate a fost scandalizată de această decizie îngrozitoare. De aceea, ca să mai liniştească puţin lucrurile, Petru Poni, ministrul Instrucţiunii Publice la acea vreme, a detaşat-o la un liceu din Botoşani. Femeia fatală, care strivise pasiunea atîtor bărbaţi şi îi devorase unul cîte unul, a murit în 1953, după ce a mai rămas o dată văduvă. Posteritatea a comparat-o pe Hortensia Keminger-Davila-Racoviţă-Buzoianu cu o altă malefică, Natalia Negru, care ar fi provocat moartea poeţilor Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, soţii ei succesivi. Hortensia Racoviţă a lăsat un jurnal intim, dar lipsit de interes documentar şi fără valoare literară. Momentul Odobescu din existenţa ei a fost explicat în cîteva fraze. Deşi a trăit în preajma a 2 mari scriitori – Alexandru Davila şi Alexandru Odobescu -, această femeie mediocră n-a fost în stare să le intuiască valoarea, care i-ar fi putut marca existenţa, cum a făcut nemţoaica Mite Kremnitz, onorată că stîrnise pasiunea lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu şi regelui Carol I.” După un asemenea rechizitoriu stalinist, din care nu lipsesc etichete precum „ingrata”, „scandalizată”, „fatală”, „devoratoare”, „malefică”, „mediocră” etc., nu ne rămîne decît să ne întrebăm cum a fost posibil ca ea să nu fi fost ghilotinată sau arsă pe rug pentru faptul că a avut îndrăzneala de a refuza avansurile unui bărbat…

***

Cine este însă, cu adevărat, această Ortensia Racoviță? Cine este această femeie teribilă, soția dramaturgului Alexandru Davila, ulterior a lui Teodor Racoviță (secretarul lui Titu Maiorescu) și, finalmente, a profesorului Gheorghe Buzoianu, un intelectual din tîrgul Botoșanilor? Cine este această femeie teribilă, pentru care au făcut pasiuni devastatoare nu doar nefericitul Odobescu, ci și alți bărbați? Și, mai ales, cine este această femeie care își depășește condiția, care iese din colivie, se face profesoară, conduce cu mînă de fier destinele cîtorva școli, scrie cărți didactice, se implică în activități caritabile în timpul Primului Război Mondial și, cel mai important, obține un premiu al Academiei Române, în 1892?

Rădăcinile familiei sale trebuie căutate în Occident, cu măcar cîteva generații în urmă, despre care avem informații certe, dintr-un caiet în care Alexandru Davila a notat, minuțios, principalele momente din istoria familiei celei care i-a fost soție și i-a dăruit doi copii. Din aceste însemnări aflăm că, la 5 iulie 1805, la Eger, în Boemia, se năștea Charles Keminger, care vine în Principatele Române în 1827, cînd se stabilește la Iași, ca medic. În casa lui Kostaki Pașcanu, o va cunoaște pe Charlotte Benvenuti, născută la 5 iulie 1808, la Bologna. Fata apare în Iași, în 1828, cu unchiul ei, Nicolas Marsano, din pricini încă necunoscute. Între cei doi se înfiripă o poveste de dragoste despre care nu știm prea multe. Charles și Charlotte se vor căsători și vor avea trei copii: Aglaé (1834), Théodore (1836) și Natalie (1 mai 1843). Tot de aici aflăm că, la 3 noiembrie 1833, prin Decretul Domnesc nr. 38, Charles Keminger este numit membru ordinar al Societății de Medicină și Istorie Naturală din Moldova.

Cea mai mare dintre fete, Aglae, se mărită, la 26 noiembrie 1854, împotriva voinței părinților, cu Basile Rougină, și vor avea patru copii: Démete, Eugenia, Alexandre și Eugené. Cel care ne interesează în mod direct este însă băiatul, Théodore, tatăl Hortensiei, care își va face studiile în Bavaria, la Gimnaziul din Munchen și apoi la Școala Politehnică, după care trece la Universitatea din Steidelberg (Baden), pentru a studia Dreptul și Agronomia. Diversitatea studiilor sale se înscrie în spiritul epocii, cînd boierii moldoveni și munteni cu dare de mînă își trimit fiii în Occident, îmboldindu-i să se procopsească în cît mai multe domenii. E suficient să ne gîndim la Gheorghe Asachi, la Mihail Kogălniceanu sau la Vasile Alecsandri, care s-au „ros” în Apus, după care se vor întoarce în Principate, contribuind la modernizarea viitorului stat național român.

Revenind la Keminger, trebuie spus că, în 1859, după periplul european, este numit, prin atestatul nr. 5384, inginer al statului. Apoi, la 24 ianuarie 1855, prin decretul nr. 1527, emis de Secretariatul Statului, din porunca prințului regent Grigore Ghica, este uns spătar, intrînd în rîndul boierimii. Tînărul face carieră, fiind decorat de către împăratul Austriei cu ordinul „Franz Iosef” și devenind baron de Lippa (1856). În contextul reformelor lui Cuza, ascensiunea sa profesională și socială continuă. Prin decretul nr. 17298, emis de Ministerul de Interne, este numit, la 29 septembrie 1859, membru al comisiei cadastrale din zona Tazlăul de Sus. Din cauze care ne scapă, nu activează ca inginer, ci construiește, ca arhitect, cîteva locuințe particulare. Dovedind reale calități administrative, este angajat de boierul Nicolae Ghica pentru a veni la moșia Comănești și a-i construi o casă, un parc cu sere de tip occidental.

Numeroase și inopinate schimbări caracterizează biografia lui Théodore în acești ani. Prin decretul princiar nr. 7927 (datat 24 aprilie 1861), precedat de ordinul Prefecturii Bacău nr. 4825 din 21 aprilie, este numit subprefect în regiunea Tazlăul de Jos, pe care o administrează pînă la 7 noiembrie 1861, cînd devine supleant la Cancelaria Bistrița de Sus. La 1 februarie 1862, își dă demisia și se întoarce la Comănești. La 16 mai 1862, printr-un nou decret princiar (nr. 2841), este repus în funcția de subprefect regiunii Tazlăul de Sus. Demisionează rapid, la 1 august 1862. Sînt ani tulburi, caracterizați prin instabilitate politică și administrativă, care, inevitabil, vor afecta activitatea și, implicit, viața lui Théodore Kemminger de Lippa. La Comănești au loc revolte, iar Théodore, tatăl său, Charles, și moșierul Dimitrie Ghica sînt atacați de țărani, trebuind să lupte pentru a-și apăra proprietățile. Ca supuși străini, care ar fi trebuit să se bucure de protecție, ei se plîng că au fost persecutați de autorități, care ar fi dat nas țăranilor revoltați. O asemenea acuzație nu e exclusă, într-un context caracterizat de porniri naționaliste, întreținute inclusiv la nivel central, prin circulare trimise în teritoriu, prin care se recomanda prefecților să ia măsuri ferme împotriva vagabondajului și a străinilor aciuați mai ales în Moldova.

Un moment important în existența lui Théodore este căsătoria cu Maria Costantinidy, născută la 12 februarie 1843, fiica lui Dumitru și a Charlottei Costantinidy din Galați, căsătorie care va avea loc în 14 iulie 1863. Théodore și Maria vor avea șase copii: Etienne, Panaioti, Margueritte, Hortensia, Alexandre și Consuela. Alexandre, născut într-o zi de joi, 12 august 1865, va fi botezat pe 22 august de Alexandre Dossies, căpitan al Majestății Sale Regele Italiei și fost deputat în Macedonia, semn că familia se bucura de o anume reputație europeană, făcînd parte din lumea bună a epocii. Copilul moare de tifos, la 10 decembrie 1866, la Mărășești, pe moșia doamnei Catinca Ghica, pe care familia lui Théodore o luase în arendă.

Din cauza unor probleme cu socrii, Théodore se vede nevoit să plece de la Mărășești, în plină iarnă, cu Maria și copiii, la Comănești, la părinții săi. Afacerile rămîn încurcate. Proprietara moșiei îl dă în judecată pe bătrînul Dimitrie Constantinidi, care refuză să plătească arenda pentru primăvară și toamna 1865. După rezilierea contractului, proprietăreasa îi încredințează administrarea lui Théodor Kemminger, care se mută la Tecuci. Schimbările politice produc efecte și în familia Kemminger. La 19 martie 1866, după răsturnarea lui Cuza (conspirația din 11 februarie 1866), Théodore este numit de Comitetul Național al României comisar confidențial, avînd misiunea de a supraveghea asigurarea ordinii și liniștii publice în districtul Tecuci. La venirea prințului Carol I pe tron, Théodore este însărcinat să distribuie mălai și bani țăranilor afectați de foamete, ocupîndu-se de împărțirea celor 300000 de piaștri, adunați prin contribuția membrilor guvernului și a prințului însuși, care donează cu 1000 de piaștri în plus, pentru a da un exemplu celor cu dare de mînă.

***

Ortensia Kemminger se naște într-o zi de joi, 18 iunie 1864, fiind botezată duminică, 12 iulie 1864, de Dimitrie Nicolae Ghica. Despre copilăria sa știm relativ puține lucruri, ea fiind influențată de frecventele schimbări de domiciliu ale părinților, după cum am văzut deja din biografia tatălui, nevoit să graviteze între Comănești, Bacău, Mărășești și Tecuci, în funcție de slujbele pe care le îndeplinea la momentul respectiv. Chiar și așa, e de presupus că perioada pe care o petrece la Comănești o va influența decisiv pe Ortensia, care precizează, în prefața Dicționarului geografic al județului Bacău, că a fost motivată în scrierea cărții și de sentimentul datoriei față de locurile natale: „Poate că n-aș fi îndrăznit să întreprind o așa anevoioasă lucrare, dacă n-aș fi fost însuflețită de dragostea ce tot omul are către pămîntul său de naștere.”

Ortensia este absolventă a secției normale de la Azilul „Elena Doamna” din București. Acolo îl va avea profesor de franceză pe Alexandru Davila (12 februarie 1862 – 19 octombrie 1929), cu care se căsătorește la 5 decembrie 1885. Tot în 1885 (în octombrie) obține, prin concurs, catedra de geografie la Externatul secundar de fete Nr. 1 din București. Vor avea doi copii și un mariaj scurt, încheiat în 1888, din motive necunoscute, asupra cărora se poate doar specula… Dintr-o cerere scrisă la 8 martie 1904, aflăm vîrsta copiilor din prima căsătorie, cea cu Alexandru Davila. Ortansa Buzoianu cere Prefecturii Botoșani eliberarea unui pașaport pentru a merge în Europa „cu copiii mei Carol Davila, de 17 ani (1 decembrie 1886) și Tudor Davila, de 15 ani (1889)”.

***

Cei doi copii ai Ortensiei au și ei biografii interesante. Primul, Carol (Citta) Davila, se naște la 1 decembrie 1886 și va face carieră politică, ajungînd ministru plenipotențiar la Varșovia și, ulterior, la Washington. „Frumos ca un zeu”, el se căsătorește, în 1913, cu Arabella Yarca (Iarca), descendentă pe linie maternă din familiile boierești Prejbeni și Lahovari. Părinții fetei se opun, cunoscîndu-i apucăturile. Citta e un aventurier și un cartofor celebru în epocă. E prieten de masă cu Carol al II-lea și pierde enorm, spre disperarea socrilor, sătui de scandal și de datoriile pe care trebuie să i le achite. El îi toacă averea Arabellei, care îl divinizează, așa cum va mărturisi în carnetul intim intitulat sugestiv De pe o zi pe alta. Mare crai, Citta se înrolează în 1916 și face acte de bravadă pe front, eroism care îl reabilitează cumva în ochii soției, ceea ce nu împiedică divorțul, cu tapaj, din 1925.

După război, el se implică în activitatea politică. În 1926 candidează pe listele liberalilor și îl provoacă la duel pe prefectul de Vlașca, un anume colonel Gagiu, pe care totuși refuză să îl împuște. Atacat pe holurile Camerei Deputaților, se duelează și cu prefectul averescan de Dolj, Constantin Milcoveanu, pe care îl rănește cu spada, lăsîndu-l infirm. Critică relația lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu. La 15 iulie 1929 devine ministru plenipotențiar la Washington, de unde va continua campania împotriva regelui, revenit pe tron. Exasperat, acesta îl demite la 21 aprilie 1938, retrăgîndu-i cetățenia română, într-un act de răzbunare. După al Doilea Război Mondial, Citta Davila devine șeful Comitetului Național Român din Exil, opunîndu-se noului regim comunist. Se sinucide, în condiții neclare, în 1963, la New York.

Fratele său, Theodor, se naște în 1889, fiind și el o figură mondenă a Bucureștilor. În ciuda educației primite și a familiei din care provine, el se arată atras de... fotbal, fiind primul care aduce o minge în România, spre uimirea contemporanilor, care nu înțeleg regulile acestui joc straniu. Tot el este fondatorul primei echipe de fotbal de la noi, Olympia București, cu care va cîștiga campionatul național de mai multe ori. Activează apoi ca arbitru într-un sport care începea să devină tot mai îndrăgit.

***

În 1891 începe un capitol tulbure din existența Ortensiei Racoviță. Tînăra profesoară îl cunoaște pe Alexandru Odobescu (23 iunie 1834 – 10 noiembrie 1895), directorul Școlii Normale Superioare din București (funcție din care va demisiona în decembrie 1894). Probabil că s-au întîlnit la unul dintre cercurile profesorilor de geografie sau, potrivit unui articol din historia.ro, „Alexandru Odobescu și dragostea ucigașă”, începutul relaţiei l-am putea oarecum fixa în primăvara anului următor, cînd „hazardul a făcut ca în şedinţa Adunării Generale a Societăţii Geografice Române din 8/20 martie 1892, universitarul să ţină o conferinţă, tot în acelaşi cadru acordîndu-se Ortensiei Racoviţă un premiu impresionant, de 1000 lei, pentru lucrarea Dicţionarul judeţului Bacău. Nu după mult timp, cei doi sînt prezenţi – pe 21 iunie 1892 – la reuniunea profesorilor de geografie din Bucureşti, ce urma să elaboreze un program de studii pentru această materie.”

Ea era o femeie frumoasă, inteligentă, ambițioasă, el un bărbat de aproape 60 de ani, recunoscut atît ca profesor și scriitor, cît și ca om de lume, iubitor de amantlîcuri. Va fi profitat ea de influența lui? Îl va fi tolerat? Cert este că, la 10 iulie 1892, prin Decretul Regal Nr. 476/ 10.07.1892, Ortensia este decorată și cu medalia „Bene Merenti”, cl. a II-a pentru studii geografice, pentru Dicționarul geografic al județului Bacău, o lucrare solidă, bine documentată, care rămîne și astăzi una dintre puținele surse de informare credibile despre Bacăul de la sfîrșit de secol XIX. Dacă va fi contat în opțiunea comisiei poziția lui Odobescu, e greu de precizat. Incontestabile sînt meritele profesionale ale unei autoare care se impune într-o lume a bărbaților, dovedindu-se cu nimic mai prejos față de colegi.

Pasionată de meseria pe care o practică, Ortensia nu se oprește aici și tipărește, în 1893, un Curs de geografie. Tot acum, la începutul lui 1893, o găsim în paginile mensualului „Altițe și Bibiluri”, condus de Smaranda Andronescu (Smara), unde colaborează, alături de alte dame din lumea bună, care luptă pentru emanciparea femeilor din România: Maria Ghika, Bessie Ionescu, Elena Hubsch, Henrieta Sihleanu, Sofia Candiano, Ermina Walch, Esmeralda Culianu, Cornelia din Moldova, Didina Vlădescu etc. E și o prezență mondenă, frumusețea și inteligența atrăgînd atenția celor din jur, deopotrivă bărbați și femei.

Ascensiunea ei profesională continuă, Ortensia devenind, în 1895, directoare a Externatului secundar de fete Nr. 2 din București. Al. Odobescu se îndrăgostise de ea, dar Ortensia îi refuză avansurile, ceea ce îl va împinge pe academician la sinucidere și va crea un scandal de presă. Din această cauză, la 22 noiembrie 1895, la 12 zile după moartea scriitorului, pentru a scăpa de gura lumii, ea cere transferul la Botoșani. De ce acolo? O va fi legat ceva de tîrgul din nordul Moldovei? Va fi dorit să fugă cît mai departe? Imposibil de precizat. Știm sigur că, prin Ordinul nr. 8732, la 22 noiembrie 1895, doamna Ortenzia Buzoianu, născută Kemminger, profesor definitiv, vine în locul domnișoarei Em. Serescu, la catedra de geografie de la Externatul de fete din Botoșani. Documentul nu menționează nimic despre motivele transferului sau despre scandalul legat de moartea lui Odobescu.

Ajunsă în extremitatea nordică a țării, Ortensia nu trece neobservată. Venea cu doi copii dintr-o căsătorie anterioară cu un scandal în spate, ceea ce nu putea fi ascuns într-un tîrg de provincie, unde toată lumea știe pe toată lumea, iar gura lumii e o instanță necruțătoare. Venea cu o frumusețe răvășitoare și cu o inteligență rară, ceea ce o va ajuta să se impună în lumea intelectuală a Botoșanilor. Căsătoria cu respectabilul profesor Gheorghe Buzoianu îi asigura o anumită poziție socială, fără a pune capăt zvonurilor și bîrfelor despre trecutul ei. Cel de-al treilea soț (1859, Coșereni, j. Ialomița – 12 noiembrie 1906, București) făcuse studii serioase în țară și la Viena, devenind, după 1880, profesor de geografie și istorie la Școala comercială și la Școala militară din Craiova. Apoi va trece la Liceul „Mihai Bravul” din București, perioadă în care o va cunoaște pe Ortensia. Se vor căsători în 1895 și vor pleca la Botoșani, după sinuciderea lui Odobescu. După 1900, îl găsim din nou în București. George T. Buzoianu este autor al unor manuale de geografie și cărți de popularizare (Cugetări asupra popoarelor vechi – 1896, 3 vol.). Scrie poezie, proză și teatru. Colaborează la diverse publicații ale vremii și scoate un volum Amintiri.

Sfidînd prejudecățile, Ortensia își face treaba la catedră, se implică în viața culturală a Botoșaniului, participă la conferințe și întruniri artistice, devenind o figură de notorietate. Ea aduce un aer nou, de capitală, care trebuie să îi fi uimit pe tîrgoveții cu mentalitate conservatoare. În martie 1897, ține ea însăși o conferință, relatată în detaliu de presa locală. După cum aflăm din revista „Ateneul din Botoșani”, nr. 10, aprilie 1902, p. 8, în sala Teatrului Popovici, în cadrul unui matineu literar-muzical organizat de secția muzicală a Ateneului Român din Botoșani, doamna O. Buzoianu a prezentat un „Studiu comparativ asupra Munților Pădurea Neagră, Alpi și Carpați din punct de vedere pitoresc”, ceea ce dovedește că se impusese deja drept unul dintre cei mai importanți intelectuali ai urbei.

În anul școlar 1905-1906, Ortensia obține detașare la București, locul ei fiind suplinit de doamna Calypso C. Botez, iar anul următor, după moartea profesorului Buzoianu, se face rocada: Ortensia revine la Botoșani, iar colega ei se întoarce la București. Care vor fi fost motivele unor asemenea mutări, nu știm. Probabil că Ortensia și-a urmat soțul, care se găsea în capitală. Avem doar certitudinea că Hortensia este o profesoară apreciată, cîtă vreme presa din Botoșani relatează că ea ține disertația la „fastuoasa serbare” de final de an școlar (1907-1908). Tot acum, ea se implică în activități caritabile și educative, încercînd să contribuie la ajutarea celor lipsiți de posibilități materiale. În acest sens, în casele din Strada Armenească nr. 25, unde locuiește, ea găzduiește, gratuit, atelierele societății țărănești „Stativele”.

***

Un nou moment important în biografia Ortensiei Racoviță (Buzoianu) este acela cînd, prin Decretul regal Nr. 3883/ 3 sept. 1912, este numită directoare la Externatul de Fete, în locul doamnei Maria Manasian, care plecase la Ploiești. Spirit practic și dedicat școlii, ea se va implica activ în tot ceea ce înseamnă buna organizare a instituției, într-un context social-politic foarte complicat, mai ales după intrarea României în război. Tot din presă aflăm că, la 16 decembrie 1916, în Botoșani se organizează serbări publice, cu slujbă la Uspenia și cu defilarea elevelor și a profesorilor, în cinstea reginei Elisabeta (Carmen-Sylva), patroana spirituală a școlii, care le trimite un portret, în semn de mulțumire. În condițiile grele ale războiului, cînd clădirea școlii e rechiziționată, Ortensia ține orele acasă, străduindu-se să păstreze viu interesul pentru carte. Simultan, va milita pentru revenirea școlii în clădirea care îi aparținuse. Printr-o adresă cu nr. 112, din 23.03.1918, ea cerea eliberarea clădirii școlii de către Comandamentul Diviziei 8 a armatei ruse, ceea ce se va întîmpla abia la 1 iunie.

Strădaniile sale nu rămîn nerăsplătite. Prin Ordinul 62250 i se acordă concediu pentru septembrie 1918, fiind suplinită de dra Natalia Pașa, iar prin Ordinul 71447, din 4 octombrie 1918, i se aprobă retragerea la pensie. De ce va fi cerut însă pensionarea la doar 54 de ani? Ce probleme vor fi fost? Gabriela Leonardescu, autoarea unei monografii dedicată liceului, vorbește despre „oboseală”. Termen ambiguu, care nu exclude posibilitatea unei retrageri forțate, căci, fire intransigentă, Ortensia deranjase. Aceeași cercetătoare sintetizează rolul jucat de profesoara de geografie în supraviețuirea școlii: „Doamna Ortenzia Buzoianu, numită cu ord. Nr. 63055, din 5 Septembrie 1912, a fost directoară timp de 6 ani, pînă-n Octombrie 1918, cînd s-a retras la pensie. Ea este aceea care a condus școala în timpul războiului pentru întregirea neamului. Cu toată greutatea acelor vremuri, D-na Buzoianu a luptat din răsputeri pentru ca școala să poată funcționa, deși localul îi fusese rechiziționat pentru spitalul regional Nr. 284. Arhiva școalei arată cîtă energie i-a trebuit pentru ca să țină școala cît mai puțin închisă.”

***

Pensionarea prematură nu înseamnă un capăt de drum, ci doar o etapă dintr-o carieră didactică remarcabilă. Ortensia nu se va opri. În 1920 o găsim la Abrud, unde, prin strădania Reuniunii Femeilor Române din localitate, se inaugurează, în cadru festiv, Școala medie de fete „Principesa Ileana”. Înființarea instituției este urmarea demersurilor făcut către Ministerul Instrucțiunii și al Cultelor încă din august 1920. Ea va funcționa în localul pus la dispoziție de Reuniune, care asigura inclusiv mobilierul și materialul didactic necesar. În primul an de funcționare a școlii au fost înscrise în clasele I-IV 84 de eleve. Primul director al instituției a fost profesoara Livia Triff, iar ca dascăli au funcționat: Hortensia Buzoianu, Sofia Buceșan, Virginia Minescu, Maria Minescu, Zoe Feier, Valeria Ionescu (maestra suplinitoare), Ioan Micu (profesor auxiliar, medic) Iosif Furdui (catihet ortodox) și Ioan Suciu (catihet greco-catolic).

Cum a ajuns băcăuanca stabilită la Botoșani să treacă munții și să își reia activitatea didactică după pensionare nu știm. Știm însă că la 21 iunie 1929 (avea deja 65 de ani) o găsim la conducerea școlii, de vreme ce generalul Căpleanu și alți ofițeri ai Batalionului 5 Vînători de munte, aflați în trecere prin Abrud, îi aduc mulțumiri pentru ospitalitate, „sufletul mare și perfect educat”. Femeia fatală din tinerețe trebuie să fi devenit o doamnă distinsă, care impunea respect.

Informațiile despre ultimii ani din viața Ortensiei (Racoviță) Buzoianu sînt foarte puține. Se pare că s-a stins din viață în 1935.

***

Pusă în umbră de o biografie presărată cu tot soiul de picanterii (mai mult sau mai puțin reale), opera Ortensiei Racoviță se cuvine recuperată acum, la distanță mai bine de un secol de la publicarea ei. Uitate în arhive sau biblioteci, cărțile sale pot fi discutate cu o necesară distanțare. Chiar dacă apetitul jurnaliștilor&istoricilor în căutare de senzațional nu s-a stins încă, e momentul ca vocea Ortensiei să nu mai fie acoperită de corul denigratorilor, ci să vorbească prin ceea ce a lăsat: o activitate didactică remarcabilă și cîteva lucrări științifice demne de tot respectul. Prima dintre ele este Curs de geografie: cunoscința generală a Pamentului, a productelor și a locuitorilor lui, ediția a II-a, revăzută și completată, Bucuresci, Socecu, 1893, urmată de Geografia județului Bacău pentru clasa a II-a primară, București, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, 1895 (a doua ediție tipărită la Editura Imprimeriei „Moldova de Sus”, Botoșani, 1897, semnată însă Ortensia Buzoianu, după numele celui de-al treilea soț) și Dicționarul geografic al județului Bacău tot la București, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, 1895.

***

Debutul Ortensiei Davila se produce în 1888, cînd tipărește prima ediție a Cursului de geografie. Cunoscința generală a Pămîntului, a productelor și a locuitorilor lui. La doar 24 de ani, ambițioasa profesoară scoate o lucrare solidă, închegată, dovadă a bunei pregătiri pe care o avea. Mai mult, în 1893, a doua ediție este adaptată programei școlare din învățămîntul secundar (clasic, real și special), dovedindu-și utilitatea în activitatea școlară. Nu întîmplător, pagina de gardă poartă mențiunea „carte didactică aprobată de Ministerul Instrucțiunii Publice”, ceea ce echivala cu intrarea în circuitul oficial al cărților școlare de care era mare nevoie în a doua jumătate a secolului XIX, cînd învățămîntul românesc încerca să se modernizeze.

În fapt, această carte (gîndită pe mai multe părți: Geografia matematică, Geografia fisică, Geografia politică și Geografia economică) abordează probleme de astronomie, pe care autoarea le desemnează prin formula „geografie matematică”. Materialul este organizat într-o manieră sistematică, fiecare capitol fiind urmat de un rezumat care facilitează reținerea aspectelor esențiale. Lucrarea include 47 de figuri în text, menite să ușureze înțelegerea problemelor discutate. Pornind de la sistemul solar, Ortensia Racoviță trece, treptat, printr-o mișcare de aprop(r)iere spre aspecte legate de mișcarea, forma, structura pămîntului, într-un discurs riguros, pe care caută să îl facă accesibil elevilor.

Dincolo de elementele strict științifice, merită zăbovit și asupra precizărilor din „Precuvîntare”, fie că sînt de natură profesională, fie personală. Prefața lucrării dezvăluie concepția autoarei despre rolul geografiei în școală și despre felul cum trebuie predată această materie: „Dintr-această înduoită preocupațiune a eșit, pe de o parte, desvoltarea mai completă și coordonarea mai sistematică ce am căutat să dau acum materiilor; iar pe de altă parte, s-a născut și distribuirea lor în lecțiuni scurte, împărțite în paragrafe speciale și redactate într-o limbă românească ce mi s-a părut a fi mai lesne de înțeles și cea mai profitabilă pentru tineretul claselor noastre secundare.”

La fel de relevante pentru înțelegerea profilului moral și intelectual al Ortensiei este mențiunea referitoare la numele cu care semnează această lucrare: Ortensia Racoviță (Davila). Păstrarea numelui Davila este, pentru ea, un act de onoare venit din sentimentul datoriei față de generalul Carol Davila, care i-a fost profesor la Azilul „Elena Doamna”. „O datorie de natură cu totul bibliografică”, așa cum ține să sublinieze pentru a pune capăt eventualelor speculații.

***

Dintre cărțile Ortensiei, cea mai importantă, neegalată nici astăzi, este Dicționarul geografic al județului Bacău, lucrare premiată de Academia Română, ceea ce echivalează cu o performanță într-o lume eminamente masculină, plină de prejudecăți referitoare la locul femeii în societatea românească și mai ales în spațiul academic. Ortensia sfidează cutumele și nu se mulțumește cu statutul de profesoară (deja onorant), ci scrie, cot la cot cu bărbații, înscriindu-se în tendința generală a finalului de veac XIX, cînd asistăm la un entuziasm recuperator, menit a pune la dispoziția publicului informații despre comunitățile locale. Dicționarul Ortensiei nu e singurul, dar e, cu siguranță, printre cele mai solide, cîtă vreme va fi premiat alături de cele realizate de Serafim Ionescu (Dicționar geografic al județului Suceava, publicat în 1894) și de Mihail Canianu și Aureliu Candrea (Dicționar geografic al județului Putna, publicat în 1897), într-un concurs național, la care s-au prezentat geografi din Bacău, Constanța, Dolju, Oltu, Prahova, Putna, R-Sărat, Suceava, Tecuciu și Tulcea.

Dicționarul său trebuie plasat într-un context mai larg și se leagă de intenția Academiei Române de a realiza Marele dicționar geografic al României, care avea să însumeze dicționarele pe județe, sub coordonarea lui George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu și Grigore Tocilescu. El va apărea în 5 volume, între anii 1898-1902, fiind, la acel moment, cea mai complectă lucrare în domeniu. În acest sens, Barbu Constantinescu a redactat un chestionar de 19 întrebări care a fost distribuit, de către Societatea Geografică, în toate comunele țării, pentru a se afla informațiile necesare unui vast dicționar geografic. Fuseseră solicitați să răspundă învățătorii și primarii; după un an, în 1883, răspunseseră 2.500 comune. Dată fiind „totala lipsă de pregătire a celor chemați să răspundă”, ideea a fost abandonată, încercîndu-se o altă soluție: în 1884, Academia Română a instituit un premiu de 1.000 lei pentru cel care ar alcătui un dicționar geografic pentru toată țara. Timp de doi ani de zile nu s-a primit niciun răspuns. S-a recurs atunci la altă soluție: s-au instituit două premii, a cîte 500 lei fiecare, pentru alcătuirea de dicționare geografice pentru județele Iași și Dolj; nici astfel nu s-a obținut realizarea vreuneia din aceste lucrări. Totuși, s-a alcătuit un prim dicționar, cel al județului Tutova. S-a revenit, deci, la instituirea a două premii, pentru orice alt dicționar, astfel că, treptat, în decurs de 12 ani, s-au putut aduna 32 de dicționare geografice, cîte erau și județele țării. Dintre toate cele 32, singurul realizat exclusiv de o femeie este cel al județului Bacău, semnat Ortensia Racoviță.

Relevant nu e doar premiul în sine, ci și extrasul din rapoartele întocmite de comisia de evaluare, alcătuită din G. I. Lahovari, Gr. Tocilescu și M. Brătila. La 5/17 martie 1892, cei trei specialiști au apreciat manuscrisul Ortensiei (anonim, ca de altminteri toate celelalte) ca fiind „cu mult superior celor alte trei precedente; el cuprinde peste 2.500 numiri topice; de-scrierea comunelor, satelor este forte pe larg făcută și în¬soțită de tabele statistice de cel mai mare interes, atît în privința etnografiei cît și asupra economiei rurale și a producțiunei agricole și industriale. Descrierea județului (care ocupă 75 pagine) și a orașelor Bacău și T.-Ocna este ireproșabilă, mai ales în partea etnografică și istorică, în care autorul arată o perfectă cunoștință și un studiu aprofundat asupra materiei, dînd chiar detalii aproape inedite și culese din autorii cei mai autorisați.” Prin urmare, ei au recomandat premierea volumului, ceea ce s-a și întîmplat. Ne putem imagina cît de mare trebuie să fi fost bucuria tinerei autoare, în vîrstă de 28 de ani, care își vedea încununată o muncă de pionierat, căci informațiile economice, istorice, administrative și etnografice pe care le-au reunit în paginile manuscrisului înaintat Academiei nu erau la îndemîna oricui. Un asemenea efort spune multe despre ambiția Ortensiei, o femeie inteligentă, cu putere de muncă și cu voință de fier.

Merită discutată și motivația Ortensiei de a se înhăma la o asemenea treabă deloc facilă. Așa cum mărturisește în „Precuvîntare”, autoarea a fost mînată de dragostea pentru locurile natale și de sentimentul datoriei, ceea ce spune foarte multe despre loialitatea unei tinere dintr-o familie de străini stabiliți în Moldova, dar care s-au integrat organic, dedicîndu-și activitatea țării care i-a primit: „Pote că n’ași fi îndrăznit să întreprind o așa anevoiosă lucrare, dacă n’ași fi fost însuflețită de dragostea ce tot omul are către pămentul seu de naștere. Născută, crescută și alintată din copilărie în ținutul Bacăului, mare plăcere a fost pentru mine să descriu locurile pe care le-am călcat încă din versta mea cea mai fragedă, pe lîngă dorința ce am avut să contribui, cu puținele-mi cunoștințe, la scopul ce urmărește Societatea Geografică, de a întocmi un dicționar complet al pămîntului românesc.”

Inevitabil, acest dicționar trebuie comparat cu Bacăul dela 1850 la 1900, lucrare semnată de Costache Radu, primar al Bacăului în mai multe rînduri și cel mai important memorialist al urbei. O asemenea comparație ne va ajuta să înțelegem de ce cartea lui Costache Radu a prins mai bine la public, în vreme ce volumul masiv, bine documentat, al Ortensiei a rămas aproape necunoscut. Explicația stă în profilul distinct al celor două lucrări. Cea a lui Costache Radu are avantajul (deloc neglijabil) al numărului redus de pagini și al atractivității. Formula memorialistică a prins la public și a intrat în conștiința băcăuanilor, atît prin întîmplările semnificative rememorate, cît și prin preluarea (mărturisită sau nu) de către autori precum Gr. Grigorovici, Grigore Tabacaru, Ioan M. Grigoriu, Marin Cosmescu-Delasabar, Victor Kernbach, Dumitru Zaharia, Lucian Șerban etc. De altminteri, cel din urmă s-a ocupat și de retipărirea cărții, ceea ce a resuscitat interesul pentru amintirile primarului cu talant narativ. În schimb, dicționarul Ortensiei întrunește atributele unei lucrări științifice temeinice, cu avantajele și dezavantajele ce decurg de aici: informații aproape complete, rigoare, dar și lipsa de atractivitate și interes limitat. Poate din acest motiv, el nici nu a fost retipărit pînă astăzi, fapt care l-a exclus din circuit, plasîndu-l într-o zonă de nișă, frecventată doar de specialiști.

Îl retipărim acum, în ediție anastatică, la Editura Bibliotecii „C. Sturdza”, într-o serie pe care am numit-o Genius loci, menită să readucă în prim-plan personalități ale vieții culturale băcăuane și opera lor. Deschidem seria cu Dicționarul geografic al județului Bacău nu doar din considerente cronologice, dar și simbolice: este una dintre cele mai importante lucrări despre Bacău, este scris de o femeie și este premiat de Academia Română. Sunt, credem noi, argumente pertinente, care vorbesc de la sine despre datoria pe care o avem față de înaintași, față de oamenii locului, față de cei care au făcut ceva pentru Bacău.

Volumele incluse în această serie vor fi însoțite de un mic studiu introductiv, care să îi familiarizeze pe cititorii de astăzi cu personalitatea autorilor respectivi, dar și cu ceea ce se cheamă contextul în care au apărut aceste cărți. Sperăm ca aceste pagini să fie o poartă către lumea de atunci și către oamenii care au știut să construiască pentru comunitate.

Adrian Jicu este istoric literar şi directorul Bibliotecii „C. Sturdza” din Bacău.