Oamenii adoră poveştile de dragoste, chiar şi atunci cînd susţin contrariul sau cînd preferă varianta lor traumatizantă, dezamăgitoare, cea care confirmă că marea dragoste nu există, sau dacă există, e de scurtă durată şi are un final chinuitor. În general, dragostea se termină. De cele mai multe ori, prost. Chestia cu „au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi” pare o regulă de scenaristică inventată la Hollywood. La Teatrul Odeon, Răzvan Mazilu a făcut un spectacol cu o poveste de dragoste care are toate ingredientele hollywoodiene: pasiune intensă, îndrăgostiţi-vedete cu mofturi şi glamour, final dramatic, şi, ca să fie totul şi mai interesant, povestea e reală.

Iubirea dintre Isadora Duncan şi Serghei Esenin a fost una dintre cele care au aprins spiritele celui de-al doilea deceniu al secolului trecut. Ea era o dansatoare pasională care a încălcat regulile baletului (printre altele, a dansat seminud), prefigurînd astfel dansul contemporan, şi tabuurile sociale, ceea ce îi va aduce şi faimă, şi oprobriu. El era un tînăr poet rus, adulat în ţara sa, frumos, afemeiat şi alcoolic, prin urmare periculos, combinaţia perfectă pentru gusturile Isadorei (care se contaminează de la Esenin de bolşevism, pe care e discutabil dacă l-a şi înţeles sau l-a susţinut din spirit de frondă). Căsătoria lor încalcă de la început un tabu, cel al vîrstei. El are 27 de ani, ea, 45. El nu vorbeşte altă limbă decît rusa, bea enorm, îi plac femeile, e gelos, bădăran şi uneori agresiv. Ea vorbeşte puţin ruseşte, e exaltată, falită, îneacă traume în alcool şi suferă de sindromul gloriei apuse. Sînt talentaţi peste măsură, hedonişti şi autodistructivi. Mariajul lor ia sfîrşit după un an şi jumătate. Fiecare continuă să îşi devoreze existenţa cu alcool şi iubiri. Esenin se sinucide după 2 ani, la numai 30 de ani, Isadora moare după 4 ani într-un accident de maşină, la 50 de ani.

Aşadar, un love story tipic (frumos şi tragic), ce l-a determinat pe dramaturgul american Martin Sherman să scrie o piesă, Cînd Isadora dansa, jucată la un moment dat la Londra de Vanessa Redgrave şi Oleg Menshikov (unul dintre actorii preferaţi ai lui Nikita Mihalkov, a jucat în Soare înşelător şi Bărbierul din Siberia).

Textul lui Sherman suprapune elemente de vodevil şi dramă. Şi Isadora, şi Esenin sînt la un pas de dezastru, dar convieţuirea lor tumultuoasă are ceva hilar, aproape caricatural. Exaltarea Isadorei şi mitocăniile lui Esenin sînt comice pînă la un punct dincolo de care devin tragice. Sherman a preferat să rămînă în zona comicului şi tot acolo s-a păstrat şi Răzvan Mazilu cu spectacolul său de la Odeon. Mariajul haotic dintre Isadora şi Esenin reflectă derapajul existenţial al fiecăruia şi este complicat de un turn Babel al comunicării (aproape fiecare personaj vorbeşte altă limbă, înţeleasă puţin sau deloc de ceilalţi). Sînt cîteva elemente reuşite în construcţia spectacolului (scenografia: Mihai Păcurar). Isadora se „oglindeşte” în tavanul spart de marmură cu basorelief antic, aluzie la stilul ei de dans (rochiile albe greceşti) şi la dramele din viaţa ei (şi-a pierdut doi copii într-un accident de maşină şi un altul imediat după naştere, ceea ce o transformă într-o variantă de Medeea). Patul-pian în care cuplul este ţintuit trimite în egală măsură la natura artistică a ambilor, dar şi la un stil de viaţă nerealist (care îi falimentează). Mihai Smarandache reuşeşte să-i păstreze lui Esenin farmecul, în ciuda mitocăniei, dar creaţia majoră a actorului este cea de limbaj. Întreg rolul său este vorbit în rusă, limbă pe care actorul nu o cunoaşte astfel că a fost nevoit să înveţe textul fonetic. Şi cum nu e vorba doar de trei replici, efortul a fost considerabil. Smarandache a mai făcut ceva semănător în spectacolul În container unde vorbea cu accent basarabean, dar în Isadora..., situaţia merge la extrem: nici un cuvînt românesc. Bine se descurcă şi Vlad Logigan în rolul unui tînăr pianist grec (dublu rol cu Andrei Runcanu) care vorbeşte „ţiuind” cuvintele. Regizorul Răzvan Mazilu a accentuat caricatura personajelor: diplomatul italian, sclifosit şi greţos (Mircea Constantinescu) întruchipează toate stereotipiile despre gay, prietena Isadorei, Mary Desti (Rodica Mandache) este ridicolă şi frivolă, servitoarea Jeanne (Jeanine Stavarache) are o masculinitate caraghioasă şi agresivă, iar prin contrast, translatoarea (Oana Ştefănescu), singura persoană normală, este repudiată de această societate de ciudaţi fellinieni. Această serie de personaje – tip se încheie cu frumoasa Monica Petrică, bîntuind prin scenă ca un spirit al Isadorei.

Din păcate, cel mai slab punct din spectacol este Isadora însăşi, căreia Maia Morgestern nu reuşeşte să îi redea nici angoasele artistice, nici pe cele existenţiale. Exaltarea Isadorei pare falsă şi, deşi textul creionează un personaj labil emoţional, care alunecă rapid dintr-o stare în alta, lipsa de nuanţe a jocului îl transformă într-unul plat, artificial şi inconsistent.

Spectacolul lui Răzvan Mazilu va avea probabil succes la spectatori, ca şi show-urile sale anterioare. Coregraful a riscat de mai multe ori să regizeze (ex: Portretul lui Dorian Gray) şi a ieşit cîştigător. Regiile sale au fost mai mult coregrafii pe text decît direcţii de scenă, dar au creat un stil: poveşti atractive spuse coerent, nume mari în distribuţie, un pic de glamour, un strop de dans, o picătură de umor. Din acest punct de vedere, i-a ieşit şi de data asta. În ceea ce îi priveşte pe Isadora şi Esenin, asta e altă poveste.

Teatrul Odeon
Cînd Isadora dansa
De Martin Sherman
Regia, coregrafia, costumele şi coloana sonoră: Răzvan Mazilu
Decorul: Mihai Păcurar
Light design: Lucian Moga
Consultant limba rusă: Dimitrii Bogomaz
Cu: Maia Morgestern, Mihai Smarandache, Rodica Mandache, Oana Ştefănescu, Jeanine Stavarache, Monica Petrică, Mircea Constantinescu, Vlad Logigan / Andrei Runcanu.
Foto: Bogdan Chesaru

Oana Stoica este critic de teatru şi jurnalist.