Este psiholog și psihoterapeut. Discuția cu Marius Negrescu a pornit de la încercarea de a realiza o schiță a modelelor afective care reglează existența individului de astăzi.

 

Ați putea să schițați un portret al omului de astăzi, așa cum îl vede un psiholog?

Omul de astăzi este depășit de realitate. Trăim într-o epocă plină de tehnologie, în care nu ne adaptăm, nu reușim să înțelegem și să ne însușim tehnica modernă. Nu știm să folosim computerele la adevăratul lor potențial, folosim procesoare cu opt nuclee ca să trimitem mail-uri sau SMS-uri și să corespondăm pe Facebook...

Cum arată profilul afectiv al unui om care are la îndemînă atît de multe instrumente?

Tehnologia ne separă. E un zid între oameni, iar tehnologia ne ajută să ne închidem mai mult. Ne ascundem în spatele tehnologiei și comunicăm numai prin intermediul ei. E ca și cum, în loc să te întîlnești cu o fată, ai trimite un mesager. Relația umană efectivă lipsește. Observi tinerii cum stau la aceeași masă și discută pe messenger, în loc să se uite în ochii celor de lîngă ei. Preferăm să ne uităm la televizor, la videoclipuri de pe internet, în loc să ne bucurăm efectiv de viață. Vedem tot timpul viața trăită prin ochii altora. E ca și cum ai merge în concediul altuia – ai o rudă care a fost în străinătate, îți aduce o casetă video, o privești și te implici în înregistrarea respectivă, ca și cum ai fi fost acolo. Experiența nu e reală. Încercăm să ne creăm realități virtuale: jucăm Second Life, ne imaginăm în alte personaje, ne inventăm avataruri, prin care încercăm să ne deblocăm frustrările și să fim altcineva. Cunosc pe cineva care, în Second Life, și-a făcut o viață de asasin.

Ce spune asta despre el?

Cumva, își acceptă pulsiunile. Dar e interesant de ce se formează aceste pulsiuni. Există undeva o frustrare adîncă împotriva lumii, poate să fie și efectul jocurilor de tip shooter. Dacă intrăm în subiectul alienării, discuția ar fi mult mai lungă. Dar ăsta e adevărul: lumea actuală s-a alienat. Ne-am îndepărtat de bunătatea oamenilor, de fericirea lor. Nu mai construim spre binele omului – construim mai mult spre binele societății, dorim, mai degrabă, binele tuturor decît binele individual.

A existat, însă, și un ideal al binelui polis-ului.

Oamenii lucrează mult mai bine în colective mici, orientate spre scop. Gîndiți-vă cum mergeau pe vremuri strămoșii noștri la vînătoare – formau echipe bazate pe afinități, pe încredere, pe roluri pe care fiecare în parte și le asuma. Era o perioadă în care femeile aveau grijă de copii și, în același timp, învățau să tragă cu arcul, dar păstrau mai mult apropierea față de casă. O perioadă în care bărbații plecau mai mult de-acasă și căutau animale, puneau capcane și se întorceau satisfăcuți acasă. În prezent, satisfacția muncii, satisfacția desfășurării unor activități în aer liber lipsesc. Un fluturaș de salariu nu este suficient, nu suplinește halca de carne de la vînătoare. Relația cu oamenii, cu copiii s-a deteriorat: copilul ar trebui să fie învățat să se bucure cît e copil, dar și mai tîrziu. Copilul a devenit un fel de funcționar care se duce la școală, unde trebuie să fie prezent și să respecte profesori pe care nu-i cunoaște și care nu și-au dezvoltat încă o autoritate asupra lui. Primesc sarcini și teme pentru acasă de la vîrste mici – învățăm copiii să fie, de mici, niște funcționari care respectă o birocrație nebazată pe valori, pe ceva organic. Una e să asculți un bunic, una e să asculți un preot, una e să asculți niște oameni cu experiență și să înveți de la ei și alta e să te duci într-un sistem în care trebuie să iei totul de-a gata, în care totul este ordonat de dinainte, în care nu trebuie să-ți pui întrebări, în care trebuie să înveți totul pe dinafară, fără să pui de la tine nimic.

Cum arată, în societatea astfel descrisă, relația dintre părinți și copii? Ce se pierde din conținutul afectiv?

S-a pierdut mult. Sînt, peste tot, manuale de parenting: ești învățat să fii părinte. Copiii n-au nevoie de asta, au nevoie de dragoste și de modele. Dragoste din partea părinților, sprijin efectiv pentru a se putea dezvolta – și-o prostie, dacă o face, îl ajută, pentru că așa învață. În afară de sprijin și de dragoste, copilul are nevoie de modele. Copilul copiază părintele fericit, copiii tind spre fericire. Un părinte care se stresează la serviciu, care transmite toate aceste frustrări, este un părinte care nu-și găsește rolul în instruirea unui copil. Copiii trebuie să învețe din joacă, să lucreze tot în grupuri de copii, să învețe unii de la alții și să aibă niște modele adevărate pentru dezvoltarea lor în viitor. Modelele lor actuale de funcționare nu sînt adecvate, după mine, pentru niște copii pe care ni i-am dori cu mintea deschisă, capabili să inventeze lucruri și să modifice societatea. Îi blocăm și le punem niște ochelari cu lentile de o singură culoare.

Din experiența de psiholog, de psihoterapeut, care sînt cele mai frecvente probleme emoționale care apar azi?

Tocmai îndepărtarea de grupuri, de familia reală face ca tinerii și copiii să aibă probleme afective, de atașament, de exprimare liberă. Am avut multe cazuri de depresie – tinerii proiectează foarte mult o anumită relație și, în momentul în care o pierd, neavînd încredere în forțele proprii, neavînd experiență, intră în depresii grele. Iar fetele.... în zona anxietății. Problemele încep cu imaginea corporală, cu imaginea de sine – se vede cum exagerează cîteodată cu machiaj prea puternic. Sînt frecvente, de asemenea, tulburările de comportament alimentar legate de anxietatea socială și de felul în care sînt văzute în societate. Avem și modele foarte ciudate, exagerate – televiziunea și mass-media, în ansamblu, promovează niște modele în care toate fetele au tenul și corpul perfect, sînt niște zîne, niște prințese. Adevărul e că, la o anumită vîrstă, marcată hormonal, cînd nu faci sport suficient, să arăți ca la televizor, ca toate modelele astea promovate, e greu. Se creează frustrări. Sînt niște frustrări artificiale, care nu și-ar avea locul în condiții normale.

Sînt niște frustrări temporare, ale vîrstei, sau rămîn?

Frustrările rămîn, pe măsură ce modelele sînt propagate și interiorizate. Un copil care se uită la Hannah Montana își va dori să fie Hannah Montana o viață întreagă. Au dispărut fetele care se gîndeau la prințesa salvată de Făt-Frumos – Făt-Frumos ar trebui să muncească, teoretic, pînă la a o dobîndi. Acum, nu. Acum, fetele trebuie să arate extraordinar de bine și să impună prin frumusețe, nu neapărat prin personalitate, prin calități, aptitudini. Aspectul e suficient. Mai ales, la nivelul acestei părți video – sîntem toți cumva blocați în comunicarea prin video. Nu mai contează cum se mișcă, ce gîndește o persoană, vocea, timbrul, personalitatea, ci efectiv imaginea: să arate bine pe Facebook, să facem poze și selfie-uri. Selfie-ul a ajuns să fie o valoare.

Ce înseamnă selfie din punct de vedere psihologic?

E una dintre probleme: ajungi să depinzi de selfie-ul respectiv, ajungi să depinzi de imaginea ta. Imaginea ta te definește, te blochează sau îți dă aripi. Majoritatea fotografiilor, însă, te frustrează – au început să apară programe de îmbunătățire a imaginii, prin care îți dispar ridurile în momentul în care faci o fotografie. Fete de 16-17 ani folosesc programe pentru a-și masca tenul... mi se pare incredibil.

Facebook-ul a lărgit, însă, mult gama afectivă prin care acela care vede o poză poate să se exprime în legătura cu ea: de la un like s-a trecut la inimioare, la entuziasm, la hohote de rîs...

Facebook-ul e un intermediar. E ca și cum i-ai comunica prietenei tale că-ți place de ea, că-ți place fotografia ei, printr-un vecin. E o comunicare mediată, care nu are, efectiv, nici o valoare. Cît de măgulită să se simtă persoana respectivă că are o sută de like-uri? Like-urile n-au valoare, în realitate. Unora li se pare că ar avea valoare, dar e o mare diferență între un like­ și a-i spune cuiva că-ți place fotografia respectivă – încercați să-i spuneți persoanei de lîngă dumneavoastră cît de mult vă place de ea și nu de imaginea ei... să vedeți ce greu e, dar și cît de mult o influențați în bine.

Apropo de ce spuneați mai devreme legat de felul în care ne proiectăm în modele de prințese, e o problemă de lectură greșită a poveștilor? Rămînem prea mult timp în povești?

E normal să fim influențați. Copiii sînt influențați de tot ce e în jurul lor: copiii sînt influențați de poveștile care li se spun cînd sînt mici – și care, în prezent, lipsesc –, sînt influențați de modelele de acasă, sînt influențați de vecini, de grupul de la școală. Sînt diferențe mari între generații – generațiile de dinainte de Revoluție, care nu aveau acces la televizor, au citit mai mult și sînt influențate mai mult de modele literare, pe cînd actualele generații sînt influențate mai mult de staruri pop, de cîntăreți, de filme, de personaje din jocuri. E o diferență mare – nu poți să zici că este un model greșit, dar trebuie să ținem minte tot timpul că sînt niște modele făcute pentru publicul larg. Sînt niște modele gîndite, prin care sîntem manipulați. Un star rock conține în el 60-70% manipulare, el nu este real, este o personalitate prezentată, o imagine creată. Un personaj dintr-un film este o imagine creată, nu este, neapărat, reală. Superman nu este real. Ajungem să credem în niște modele ireale. Aș prefera, în continuare, să ne bazăm pe modelele vechi, arhaice, atunci cînd ne plăceau bunicii, unchii, mătușile, frații... Aveam modele mult mai apropiate și mult mai reale de dezvoltare.

Sîntem într-un excedent ficțional?

Da. Și ajungem într-o zonă în care ficțiunea se îndepărtează așa de mult de realitate, încît se întîmplă o ruptură pe plan interior – avem visuri exagerate. Dau un exemplu: un copil își dorea să fie extrem de rapid. Și nu putea să fie rapid ca Speedy Gonzales – era foarte frustrat, pentru că i se părea că este lent. El ar fi vrut să poată să dispară într-un moment și să poată să reapară în altul. Nu poți să-i explici unui copil că e imposibil: cît de mult l-ar afecta să înțeleagă că e, totuși, un personaj fictiv? Îndepărtăm foarte mult copiii de performanţele reale ale oamenilor – dacă ar fi mers mai mult la meciuri de fotbal, la concursuri de atletism, dacă ar fi făcut mult mai mult sport la școală, poate ar fi conștientizat care sînt limitele corpului uman și nu s-ar fi raportat la filme gen Star Wars, în care miști obiectele prin telekinezie.

Discutăm astăzi mai mult decît acționăm? Vorbim mai mult despre ceea ce am putea face decît facem efectiv?

Comunicarea e bună în orice context. Putem să spunem că am îndepărtat conținutul convorbirii de realitate. E adevărat că vorbim mult mai mult despre chestii care nu există: vorbim de filme, de obiecte, de concepte și ne-am îndepărtat de natură.

Care ar fi situația de la care un individ ar trebui să înceapă să-și pună întrebări?

În momentul în care nu poți să te adaptezi mediului în care trăiești... Un om modern care petrece o săptămînă la țară și care nu reușește să se descurce, să mănînce, să trăiască e rupt de realitate. Un om care stă cu cardul în mînă și nu știe să facă focul, un om care nu știe să gătească ceva la un foc de vreascuri... – vreau să spun ca ăsta e un test important pentru orice om.

Care e cea mai importantă valoare umană pentru dumneavoastră?

Cred că ar trebui să cultivăm bunătatea și grija față de ceilalți.

a consemnat Laura DUMITRESCU