Un cîmp de floarea-soarelui de un galben-portocaliu strident stă înţepenit pe mica scenă de la Teatrul Luni de la Green Hours. Atîta culoare n-a mai văzut Green-ul în toată existenţa lui. Era în 2001, No mom's land, primul spectacol al Afrimului în Bucureşti.

Radu Afrim este un amalgam de narcotice de calitate. Te face să vezi departe. Orice spectacol afrimian conţine urmele adolescenţei sale fabuloase petrecute în Beclean, cu bivoli negri (de care îi era frică), studii de desen şi poezii erotice („cum scriu astăzi fracturistele; eu m-am lăsat”).

Scurt îndreptar de înţeles Afrimul


Afrimismul începe de la texte, bizare, lirice, aproape nedramatice, cu relaţii sîngerînde şi personaje diforme afectiv, permanent izgonite din rai, „texte puternice despre oameni slabi” pe care le deconstruieşte şi reconstruieşte pînă cînd le redefineşte ca fiind ale sale. E un proces de asimilare ce seamănă cu o campanie de cucerire. Pe un astfel de edificiu dramaturgic, Afrimul îşi ţese ca un păianjen poetica sa spectaculară unică, acele lumi translucide cu păduri sticloase, ninsori de îngeri, cimitire îngropate în iederă, bile rotative, uşi şi ferestre brodate, locuinţe înrădăcinate în copaci sau patinoare. Dacă aş fi designer de globuri, aş închide în ele cîte un spectacol de Afrim.

O formă foarte rară de afecţiune a hipotalamusului, pe care neurologii o numesc sinestezie, face ca persoana în cauză să vadă diferite culori atunci cînd ascultă muzică sau să perceapă cifrele şi literele drept culori. Sinestezia este şi „principiul potrivit căruia senzațiile diverse (coloristice, muzicale, olfactive etc.) își corespund în plan afectiv” (conf. DEX). Suspectez că definiţia este inspirată de Afrim la care sentimentele au culori, pshicul, forme şi toate sună cumva (de la Anna Terheim la Chet Baker sau Vlaicu Golcea trecînd prin Jay-Jay Johanson). Am zis că asta înseamnă fantastic, el m-a contrazis serios: „e supliment de realitate”. Afrim este un realist cu prefix. Am supralicitat cu suprarealism, dar el a insistat pe supliment. Hiperrealismul e asociat cu minimalismul şi Afrim numai minimalist nu e, aşa că şi această variantă cade. I s-ar putea spune însă extrarealist baroc pentru că refuză pătrunderea în lumi fabuloase („nu vizitez paradisuri artificiale”), „mulţumindu-se” cu o realitate supradimensionată şi hipernivelată, invizibilă pentru ceilalţi pentru care el o face accesibilă. Afrim materializează pulsiunile psiho-afective ale personajelor, face irealul, palpabil. Scenografiile (inspirate de regizor şi create de nume ca Alina Herescu, Iuliana Vîlsan, Velica Panduru sau tineri necunoscuţi precum Cosmin Florea şi Ana Pavel) conţin zone onirice în care sentimentele şi gîndurile se duc să-şi plimbe melancolia. „Spaţiul trebuie să aibă nebunie”.

Afrimisme

Realul e limita extrarealului. Cuvintele sînt îngropate în zăpadă în Avalanşa. În prim plan, un interior capitonat cu blană albă care amortizează sunetele, în plan secund, un peisaj hibernal apocaliptic, o ninsoare à la Noe într-o pădure în care înoată peşti (în Cîtă speranţă, peştii zboară). În Mai întîi te naşti, regizorul opune tăcerii un potop de cuvinte şi înlocuieşte zăpada cu furtuni violente care îi creează unui personaj migrene înfiorătoare ce duc la distorsionarea limbajului. Drept urmare, personajul intră la apă, Afrim îl micşorează ca pe un gnom. Piticul migrenos şi vecinii săi bizari sînt spionaţi de nişte bufniţe imense dintr-o pădure scandinavă, misterioasă şi întunecoasă. Regizorului îi plac copacii. Avea unul preferat în copilărie „pe care o să-l bag la un moment dat într-un spectacol”. L-a făcut pădure ruginită de toamnă şi l-a crescut aşa, multiplicat, într-o casă cu vitralii din Boala Familiei M. Printre  copacii sîngerii se refugiază personaje muribunde afectiv. Peisajele naturale invadează locuinţe, sînt extra-interioare afrimiene. Herr Paul intră în vizuina sa cu animale împăiate prin sertarele dulapurilor la fel cum dau năvală amintirile în Miriam W. În tavanul casei lui Herr Paul sînt rădăcinile imense ale unui copac, iar Miriam îşi alină singurătatea cuibărindu-se într-un arbust de pe acoperişul dormitorului. Cînd descoperă un univers, Afrimul îl scotoceşte pînă îi descoperă toate poveştile (de asta, uneori e acuzat că se autocitează).

În afară de realitate şi extrarealitate, apare şi a treia dimensiune. Personajele sînt fotografiate în decor natural, se credibilizează printr-o existenţă extrascenică. Show-urile sînt anticipate de fotografii făcute de regizor după o discuţie cu Bosch şi Andy Warhol. Pasiunea pentru lumini şi nuduri generează adevărate poeme ale carnaţiei, Afrimul plimbă cu senzualitate camera sau reflectorul pe pielea actorilor, stîrnit de posibila lor frumuseţe.

Uneori, poetizează durerea pînă la sublim. Victimă a unui viol, Maxim din Plastilina mănîncă dintr-un castron carne tocată crudă. Cu mîna. Afrim asociază cu nonşalanţă stiluri şi estetici diferite, chiar contradictorii, reuşind să le sublimeze într-o formulă unică şi nedefinibilă în alt mod decît afrimiană. În Omul pernă, cîteva povestiri à la Tim Burton cu o ramă kafkiană sînt puse într-o scenografie pop, un panou-fagure cu dansatori în fiecare căsuţă. În decorul cubisto-corporatist din Jocul de-a vacanţa (Opţiune 9) apare travestitul Vintileasa, amestec delicios de Madame Butterfly şi Ugo Tognazzi. Travestiţii Afrimului au însă şi eleganţă misterioasă ca Antoine din E doar sfîrşitul lumii (nici o femeie n-a arătat mai bine într-o rochie de catifea neagră lungă, mulată, cu spatele gol) sau senzualitate acrobatică precum Preacinstita Aurora din Piaţa Roosevelt.

Alte ciudăţenii bîntuie melancolice prin extrarealităţile Afrimului, personaje care îşi poartă infirmităţile emoţionale ca pe nişte copaci sau cărora le dispare capul, metafore ale unor percepţii neurologice deviate (cazuri de acest fel sînt studiate de neurologul Oliver Sacks în Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie, cartea care a stat la baza unui spectacol de Peter Brook). Omul cu capul-bilă, piticul migrenos, femei -copac, copila-portocală, crabul-proprietar_de_hotel la care se adaugă o cantitate uriaşă de pluşaţi. Numai pisicile din Piaţa Roosevelt sînt 400, Herr Paul are cîteva zeci de animale împăiate printre care şi pe Lulu/Lola, pisica sălbatică luată de Afrim dintr-o alimentară din Piatra Neamţ, în Jocul de-a vacanţa (Opţiune 9) apar un mic delfin de pluş („da-i zicea focă”) şi un mare veveriţoi „real”, un urs cu rotile este în Boala Familiei M. şi un peşte „uriaş cît scena” în Cînd ploaia se va sfîrşi, cea mai recentă premieră de la Rezidenztheater München (despre care nemţii au scris că „a fost o punere în scenă captivantă pentru că încă de la începutul ei simţeai cît de nebun şi de imprevizibil poate decurge viaţa” )

Afrimităţi

Afrimitate = stare de vulnerabilitate poetică.

Afrim are oroare de forţă, în schimb, fragilitatea îl fascinează. Copiii şi bătrînii apar într-un număr impresionant: copila din De ce fierbe copilul în mămăligă, adolescenţii din Plastilina sau Dora din Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri şi o galerie de babete şi babeţi precum cei din  joi. megaJoy, pensionara care se visează şefa armatei chineze în Cîtă speranţă, Eva - infirma în Inimi cicatrizate, bunica fumătoare din Plastilina, Tanti Hanek - donatoarea de sînge din Povestiri despre nebunia noastră cea de toate zilele, Herr Paul cu împăiaţii sau Cioran cel cu mintea cubică din Mansardă la Paris cu vedere spre moarte. O poetică a fragilităţii fizice, afective şi psihice, fascinantă în frumuseţea sa maladivă.

Pupa-te-aş pe fantezie, Afrime. Mă rog, pe suplimentul de realitate.

Fotografiile & citatele aparţin Afrimului

Radu Afrim Presentation from rofilco on Vimeo.

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.