Azi am fost atacat de o muscă uriaşă, la curs. Era beată
de singurătate, într-o sală de la studenţii străini.
Întîmplător, le povesteam puţinelor studente
despre jurnalismul gonzo
şi cartea lui Thompson, de la Polirom.
Dădeam citatul din Faulkner,
care l-a inspirat pe Hunter S: fiction is often
the best fact.
Musca
mi-a apărut întîi
ca un gîndac mare şi negru, între pagina pe care o citeam
şi piept.
Am ochiul slab şi imaginaţia bogată. Soderbergh
mi-ar putea fi prieten. La Goldbloom am ceva reticenţe,
mi se pare superficial, dar aveam în minte
maşinăria din care iese omul-muscă.
Cele cîteva studente de la studii americane au rîs
de gesturile mele speriate. Al doilea atac
a fost fizic, la ceafă.
Gesturile mele s-au amplificat, iar articolul lui Thompson,
dintr-o revistă obscură de la începutul anilor '70,
despre derby-ul din Kentuky, războiul din Vietnam,
intervenţia din Cambogia şi cei patru studenţi pacifişti
de la Kent State Univ., omorîţi de poliţie, a ajuns
un argument minor
în discuţia despre muşte. Următorul atac, pe obraz,
a venit atunci cînd le întrebam ce înseamnă DS's
în textul lui Hunter. Acronimul
apare de două ori, într-o construcţie care poate părea ciudată,
pentru un cititor român. A bad case of DS's.
Studentele mele nu ştiau ce înseamnă
delirium tremens
şi a trebuit să le explic. Din literatură,
evident. Încerci să te scuturi de băutură şi ai impresia că
cele mai mărunte creaturi îţi vor răul. Le-am rugat
să nu omoare musca, după ce atacul s-a concentrat
pe una dintre ele. Musca
s-a camuflat perfect pe unul din cuiele negre
ale cuierului din fundul sălii, o scîndură de lemn
pe un perete alb.
De la catedră, nu o vedeam. Studentele m-au asigurat
că este acolo. Le-am zis că oricum nu are un viitor,
în sala aceea minusculă, cu ferestre închise. A fost
ultimul nostru curs,
după doi ani de poveşti despre proza, poezia şi jurnalismul
american. Plus cîteva traduceri.
Am terminat cursul mai repede decît ar fi trebuit,
pentru că era foarte frig.
Pereţii încă sînt reci, după o lună de caniculă.