Franta - 1958
regie si imagine Jean Rouch
sunet André Lubin
montaj Catherine Dourgnan, Marie-Josèphe Yoyotte
cu Oumarou Ganda, Gambi, Petit Touré
 
Se pot spune multe despre masiva influenta pe care cineastul francez Jean Rouch a avut-o asupra cinematografiei mondiale, cum ar fi felul în care opera sa cinematografica a modelat stilistica Noului Val Francez, în special pe cea a lui Jean-Luc Godard, sau despre cum tipul de cinema practicat de el a dat nastere unui alt curent cinematografic în Statele Unite ale Americii - direct cinema. Însa opera sa cinematografica este cu adevarat remarcabila pentru ca a depasit granitele culturii si a intrat în sfera politicului prin oportunitatea pe care Rouch a oferit-o Africii si africanilor, poate pentru prima data în istorie, de a se auto-reprezenta, prin intermediul filmelor sale.
A nu se întelege ca Jean Rouch credea în puterea magica a cinemaului de a reprezenta realitatea "asa cum este ea". Din contra, credea într-o camera ce provoaca si modifica realitatea, o camera ce-i obliga pe cei ce se lasa înregistrati sa reactioneze la prezenta ei, cu alte cuvinte, o camera care determina nasterea unui spectacol pus în scena, un spectacol ce contine semnele conceptelor si ideilor pe care cei ce se lasa filmati le au atît despre ei însisi, cît si despre lumea în care ei fiinteaza.
Spectacolul din filmele lui Jean Rouch a luat diferite forme. În "Les Maîtres fous" (1955), un film ce prezinta ceremonia anuala dedicata cultului divinitatilor Hauka, spectacolul este pus în scena de un grup de emigranti care, în cadrul unui ritual de posedare - marcat de diverse crize ce par de natura epileptica, precum si de prinderea, omorîrea, gatirea si mîncarea unui cîine -, parodiaza formalismul caraghios al stapînilor colonizatori albi. Camera lui Rouch nu adopta însa pozitia superioara a albului care observa si înregistreaza ritualuri primitive si barbare, ci pare sa fie constienta ca întreg evenimentul la care asista este conditionat de prezenta sa printre participanti. Mai mult, aceasta placerea de a urmari un spectacol pus la cale pentru privitor se transmite si în comentariul de pe coloana sonora, pus la dispozitie de Jean Rouch, care pare a comenta un meci de fotbal, marcînd prin inflexiuni în voce momentele în care spectatorul trebuie sa fie atent la o anumita actiune sau o anumita zona din cadru. În "Jaguar" (filmat în 1954-1955 si proiectat pentru prima data în 1967), un film în care granita dintre fictiune si documentar este puternic estompata, spectacolul merge în aceeasi zona de parodie a metehnelor si a caracterului "civilizat" al albilor, însa se concentreaza mai mult pe raporturile de putere care exista între stapînii albi si sclavii lor africani. Damouré, unul dintre personajele principale ale filmului, ajuns într-o pozitie de putere, îsi cumpara o pereche de ochelari de soare - obiect ce functioneaza semiotic, fiind un semn pentru stapînii colonizatori - si începe sa abuzeze verbal si fizic subalternii africani, imitînd, dar si parodiind prin imitare, atitudinea pe care albii o au fata de angajatii lor africani. Mîndru ca a obtinut un statut social în sistemul economic creat si importat de albi în statele africane, Damouré se plimba pe bulervard asemenea unui "jaguar", meditînd asupra nou dobînditei pozitii. "Ma plimb pe strazi, am devenit un Jaguar. Cum adica un Jaguar? Pai... Jaguarul e un dandy cu freza bine pusa la punct care fumeaza si care se plimba. Toti ochii sunt pe el. El priveste toate fetele frumoase. Îsi fumeaza mai departe tigara, fara griji. Voilà! Asta e Jaguarul. Un gentleman, un adevarat zazouman."
În "Moi, un noir" (1958), Rouch trece de la spectacolul ca parodie a albilor colonizatori, la spectacolul ca forma de auto-reflexie. Pentru prima data, întregul comentariu de pe coloana sonora a filmului - înregistrat dupa încheierea filmarilor, avînd deci un caracter reflexiv - este compus si narat de un african. "Moi, un noir" se vrea, dupa cum spune si titlul ("Eu, un negru"), un film în care interventia cineastului este minima, în care personajul principal are ocazia sa se prezinte pe sine spectatorilor fara ca regizorul sa functioneze ca filtru, sa reflecteze asupra mediului în care traieste, sa priveasca si sa mediteze asupra relatiilor dintre africani.
Rouch se concentreaza asupra unui grup de emigranti din Niger, veniti în Abidjan, capitala Coastei de Fildes, pentru a cîstiga bani. Influenta culturii occidentale poate fi simtita prin intermediul poreclelor pe care patru dintre muncitori le adopta - Edward G. Robinson, Eddie Constantine (în rolul agentului federal american, Lemmy Caution), Tarzan si Dorothy Lamour - toate inspirate de actori sau personaje prezente în filmele americane si frantuzesti pe care cel mai probabil le-au vazut. Aceasta nu este însa o dovada a colonizarii culturale de care ar suferi cei patru africani, asa cum nici adoptarea unor astfel de alter ego-uri de catre tineri francezi sau americani nu ar fi o dovada de colonizare culturala. În loc sa se separe de si sa învinovateasca albii în mod direct, Oumarou Ganda - adica Edward G. Robinson, adica Sugar Ray Robinson, un alt alter ego adoptat de cel ce nareaza comentariul de pe coloana sonora - insista asupra aspectelor pe care tinerii de vîrsta lui le au în comun, indiferent daca sunt albi sau negri; aceleasi dorinte de a avea o casa, de a avea bani pentru a se distra în cluburi, aceeasi nevoie de a merge cu prietenii la plaja si de a se bucura de un sfîrsit de saptamîna frumos, aceeasi nevoie de a-si întemeia o familie si, nu în ultimul rînd, aceeasi nevoie de escapism, de a evada în cultura pop, în povestile filmate ale occidentalilor sau în miturile povestite ale africanilor. Cu toate acestea, este mereu tratat ca cetatean de rangul al doilea atît de catre albi, cît si de catre africanii bogati.
"Moi, un noir" este unul dintre cele mai influente cultural, mai inovatoare stilistic si mai pline de candoare filme ale anilor '50. Este filmul care a pus bazele cinemaului african si care l-a format pe unul dintre primii sai regizori - Oumarou Ganda. Este filmul care a dat Africii propria sa voce, care era pîna atunci redusa la tacere de hegemonia culturala a Europei si de imaginea deformata a unei Africi prezentate doar din perspectiva unor cineasti europeni. Însa, mai mult decît orice, este un loc în care ideile despre Africa si despre ce înseamna sa fii african s-au putut manifesta liber.