Mirajul gazului de şist

De fiecare dată, urgenţa unei politici energetice europene se impune în centrul atenţiei, alături de cea de a găsi surse alternative de aprovizionare. În acest context, ispita de a explora rezervele aşa-zise neconvenţionale de hidrocarburi devine din ce în ce mai puternică. Printre acestea se numără gazul de şist, ale cărui rezerve în Europa, concentrate mai ales în Franţa şi Polonia, sînt estimate la 14 000 de miliarde de metri cubi adică "destul pentru a satisface cererea de gaze a statelor europene timp de aproape 30 ani fără a cumpăra deloc de la ruşi", scrie EUobserver.

 

Această ispită devine irezistibilă atunci cînd vedem cum, datorită gazului de şist, Statele Unite ale Americii au ajuns să se lipsească în zece ani de importul de gaz (88% din consumul intern este de origine naţională, 58% din producţia lor provine din gazul de şist) şi cum preţul gazului a coborît la nivelul din 1976. 

 

Deci nu este o întîmplare faptul că foraje de explorare se desfăşoară în Austria, Franţa (deşi preşedintele François Hollande a confirmat un moratoriu), Germania, Polonia, Olanda, Suedia şi Marea Britanie.

 

Problema este că fracturarea hidraulică, tehnica obişnuită de explorare şi de extragere a gazului de şist, cere multă energie şi este, pentru moment, foarte poluantă. Iată de ce pe lîngă Franţa, şi Bulgaria, România şi Republica Cehă au decis să nu continue explorarea de depozite cunoscute sau presupuse.

 

În faţa acestei întrebări, instituţiile europene au adoptat o atitudine oarecum schizofrenică, datorată în parte proporţiilor uriaşe ale intereselor în joc şi influenţei nu mai puţin importante a reprezentanţilor acestor interese la Bruxelles.

 

La începutul lunii septembrie, Comisia a publicat trei rapoarte pe acest subiect, în care afirmă că :

 

1. Gazele "neconvenţionale" ar putea reprezenta pînă la 60% din consumul din Europa

2. Riscurile pentru mediu şi daunele generate de extragere sînt ridicate

3. În consecinţă, gazul de şist nu poate fi extras decît într-un cadru de reglementare foarte strict, chiar dacă Comisia nu consideră că ar fi nevoie de noi reguli.

 

Pe 18 septembrie, Comisia pentru Industrie a Parlamentului European a adoptat un raport preliminar în care afirmă că UE nu ar trebui să se intervină în politicile energetice naţionale, că exploatarea gazului de şist va reduce dependenţa energetică a Europei şi că va reduce între 29 şi 41% din emisiile de CO2 faţă de cărbune. În ziua următoare, Comisia pentru Mediu a aprobat un proiect de rezoluţie care prevede înăsprirea normelor în materie de protecţie a mediului şi a sănătăţii, precum şi în materie de responsabilitate a industriei pentru eventuale daune.

 

Dar o eventuală goană după gazul de şist nu este chiar compatibilă cu obiectivele de mediu pe care şi le-a impus UE: reducerea emisiilor cu 20% faţă de 1990, şi producţia a 20% din energie din surse regenerabile – dintre care gazul desigur nu face parte – pînă în 2020, un procentaj care va creşte cu timpul. Ca şi celelalte hidrocarburi, gazul de şist nu este o energie de viitor pe termen mediu şi lung. Exploatarea acestuia s-ar face în detrimentul dezvoltării energiilor regenerabile, care nu sînt economic rentabile şi politic interesante decît în contextul unei pieţe ale energiei tensionate.

 

Dacă adăugăm la acestea ieşirea progresivă a mai multor ţări din sectorul nuclear, ecuaţia unei producţii de energie constante, cu o variabilă a energiei regenerabile în creştere şi cu cea a emisiilor de CO2 şi a dependenţei de ţări străine în scădere, apare din ce în ce mai greu de rezolvat. Şi este din ce în ce mai greu de a rezista ispitei de a amîna pe "un moment mai oportun" revoluţia energetică care este totuşi indispensabilă.

 

Gian Paolo Accardo este un jurnalist italo-olandez născut la Bruxelles în 1969. A lucrat ca redactor la Internazionale şi Courrier international şi a fost corespondent pentru agenţia de presă italiană Apcom. Este redactor şef adjunct al presseurop.eu.