Mulți cred că termenul „rom“ e un moft postdecembrist. Denumirea însă era folosită deja în anii ’50: „Cei șase romi din colectiv, cu copiii lor, înjghebaseră o bandă tuciurie de lăutari care cîntau înfocat“ (Viața Românească, 1952). E o frază care redă destul de bine atitudinea românească față de „problema romă“: din spatele unui menajament terminologic – sîntem amabili, spunem „romi“, nu „țigani“ – răzbate condescendență și imperativul absorbției în clasa muncitoare, al integrării în societatea „multilateral dezvoltată“.

Dilema, dificultatea abordării temei rome, este, cred, simultaneitatea vîrstelor, a epocilor acestui neam: romii sînt „vechi“ și sînt „noi“, sînt arhaici și recenți totodată. La fel, abordarea temei rome pendulează între un discurs „orientalist“, etno-antropologic, care îi tratează pe „cei vechi“ muzeografic, ca pe niște vestigii exotice, și unul nivelator, „progresist“, dar, în fond, fără obiect. Căci ce e de studiat și de spus despre sutele de mii de concetățeni de etnie sau origine romă, integrați social, cultural, profesional de generații? Cam tot atît cît e de spus și despre nenumărații Popești, Kovács-i sau Müller-i din România: totul și nimic.

Despre asta discutăm în următorul Dosar al Dilemei vechi. Ce mai puteţi citi, din sumar: articole despre dosarul penal făcut şoferului cu număr personalizat, perlele elevilor la examene, economia duduie & statul şchioapătă, timpul, sinuciderea evreilor, relaţia complicată dintre părinţi şi copii & multe altele.

Mîine dimineaţă la chioşcuri. Abonaţi-vă la ediţia tipărită sau citiţi Dilema veche în format digital.