Making Waves, festivalul de film românesc de la New York, se deschide oficial joi seara. Însă el a început cu mult înainte.  

Primul început a fost în 2006, cînd Corina Șuteu, pe atunci proaspăt director al Institutului Cultural Român din New York, i-a convins pe Peter Scarlet, directorul artistic de la Tribeca Film Festival, și pe Mihai Chirilov, directorul artistic de la Transilvania International Film Festival, că filmul românesc poate avea un loc permanent în acest oraș suprasaturat de cultură. Publicul exista deja, format de prezența filmelor românești în marile festivaluri și de succesul de casă pe care l-a avut mai întâi Moartea domnului Lăzărescu, urmat de A fost sau n-a fost? și de 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile. Dar calitatea programului și acoperirea în presă a festivalului au făcut cu timpul ca sălile de la Tribeca Cinemas să devină neîncăpătoare. Coada românească și-a făcut apariția în Manhattan, din ce în ce mai lungă și mai nerăbdătoare.

Așa că a mai venit un nou început în 2011, cînd festivalul s-a mutat cu arme și bagaje în spațiul mai generos de la Lincoln Center, unde a fost primit cu brațele deschise de cea mai prestigioasă instituție de cultură din Statele Unite. La deschiderea din 2011, Richard Peña, directorul de programe al Film Society of Lincoln Center și al celebrului New York Film Festival, unde s-au perindat, de-a lungul anilor, toți regizorii noului val românesc, a zis, simplu: "Bine ați venit acasă." Părea că evenimentul se împămîntenise ireversibil în inima culturală a New York-ului.

Dar anul acesta a adus un nou început — care n-a fost nici așteptat, nici dorit. Schimbările de politică culturală de la București au lăsat festivalul fără sprijinul financiar și instituțional al noii versiuni a ICR-ului. Ce se construise din 2006 încoace era în pericol, mortal — o situație care s-a dovedit inacceptabilă pentru Lincoln Center, pentru comunitatea artistică din România, pentru publicul fidel al festivalului și pentru fondatorii lui. Așa că a pornit o mobilizare generală pentru salvarea festivalului. A dat fiecare ce a putut: Lincoln Center și-a pus la bătaie girul moral și sprijinul instituțional; fundațiile private au sărit să ajute; artiștii români și-au dat şi ei girul moral, timpul, creativitatea și chiar și puținii bani pe care îi au; iar publicul festivalului a avut ocazia să contribuie la salvarea evenimentului printr-o campanie de crowdfunding.

Am apucat să văd doar o mică parte din această mobilizare cînd am ajutat la producția unui scurt video pentru campania de crowdfunding. Dar am apucat și să îmi închipui cît de mult de lucru a fost dincolo de ce am văzut eu: campania de crowdfunding în sine a fost un efort enorm, fără precedent în spațiul cultural românesc, prin care, timp de o lună, s-a adunat, ban cu ban, o completare la bugetul foarte costisitor necesar unui festival în New York, în completarea finanțărilor venite de la fundații și contribuitori privați.

Ce a făcut totul posibil de fapt a fost dedicația echipei fondatoare — Corina Șuteu și Oana Radu, proaspăt demisionare din ICR New York după reorganizarea impusă de guvernul Ponta, și Mihai Chirilov, cu energia și viziunea pe care le-a adus cu el de la TIFF — care împreună au format Romanian Film Initiative, organizatorul local al festivalului. În pre-ziua deschiderii, directorul asociat de programe de la Lincoln Center, Scott Foundas, care din 2011 este în board-ul festivalului, spune în The New York Times despre echipa fondatoare: "Sînt curatori pe care i-am apreciat întotdeauna, avem gusturi asemănătoare cînd vine vorba de cinema, și sîntem foarte încîntați să-i avem în familia noastră mare de la Lincoln Center. [...] Corina și Oana s-au mișcat foarte repede, și nu șiu cîtă lume ar fi putut face asta. E o mutare foarte îndrăzneață: fără să piardă nici măcar o clipă, au creat o entitate care a putut să protejeze independența acestui festival și să-i asigure continuitatea în viziunea pe care o dorim."

După câțiva ani în care cultura română părea să fi intrat în normalitate, ca o prezență bine articulată și competitivă în Statele Unite, este alarmant să văd din nou că interferențele politice de la București îi bruiază cursul și atrag atenția presei din State, de la The New York Times  la The Wall Street Journal și Indiewire.

Dar, ca artist român care trăiește aici, găsesc că sînt și motive să mă bucur că măcar acum, în 2012, avem credibilitatea și susținerea necesare ca să supraviețuim convulsiilor politice, că avem capacitate, flexibilitate și viteză de mobilizare solidară și că avem resursele nu doar să o luăm de la început, dar să asigurărăm continuitatea unui proiect — un proiect cultural esențial, care devine acum de fapt mai vizibil, mai solid și mai durabil.

Mona Nicoară locuieşte în Brooklyn, New York şi este regizor și producător de film documentar. Ultimul ei film, Școala noastră, a fost lansat în 2011 în peste 50 de festivaluri din întreaga lume şi a cîştigat numeroase premii.