O discuție publică despre libertatea de creație și exprimare nu se întîmplă niciodată pentru că sînt vești bune de dat. Întotdeauna e un semn rău. În mod alarmant, Making Waves, festivalul de film românesc de la New York, a găzduit două astfel de semne rele — o discuție dedicată  României și una, Ungariei, susținute de fundația privată Trust for Mutual Understanding, unul dintre susținătorii principali ai festivalului după reorganizarea Insititutului Cultural Român și sistarea fondurilor pentru evenimentul de la New York. Organizatorii, Corina Șuteu de la Romanian Film Initiative și Jakab Orsós de la prestigiosul PEN World Voices Festival au găsit de cuviință să mă invite la ambele discuții, programate la Lincoln Center după filme care au explorat, la vremea lor, limitele libertății artistice în cele două țări, și în conținut și în viața pe care au  avut-o după producție propriu-zis: Secvențe de Alexandru Tatos și Timpul stă în loc (Megáll az Idö) de Péter Gothár, ambele din 1982.

Prima dezbatere, dedicată României, s-a ținut pe 1 decembrie și a fost moderată de Mihai Chirilov. În contrast cu festivismul în costume naționale din țară, atmosfera de la New York era sumbră, cu excepția unei prezentări făcute de Dan Perjovschi, spumos ca întotdeauna. Ada Solomon însă ne-a amintit că schimbările din ultima vreme contravin tocmai creativității exemplificate de Perjovschi. Fără un sprijin public, creațiile care nu sînt destinate succesului de masă sînt, de fapt, cenzurate de piață. Iar atunci cînd statul nu susține arta ca valoare în sine și nu promovează decît acele opere care convin unei linii prestabilite, oricare ar fie ea, posibilitățile sînt restrînse pînă la dispariție.

În țări ca România și Ungaria, care nu au o tradiție sau resursele necesare pentru mecenat privat, e rolul statului să susțină creativitatea și diversitatea culturală, inclusiv experimentele și acele produse artistice care non-comerciale. Însă autoritățile ambelor țări par să fie convinse că arta și cultura trebuie puse în slujba imaginii oficiale a națiunii —că trebuie să "cînte în același cor", așa cum a spus antologic Mircea Diaconu pe cînd era ministru al culturii. De la denigrarea filmelor “Noului Val” românesc, care sapă adînc în realitate, așa cum este ea, pînă la limitarea explicită a ceea ce putem expune nu era decît un pas, care, anul acesta a fost făcut în România. Și tot anul acesta, după ce a subminat sistematic finațarea filmelor independente, guvernul maghiar a găsit de cuviință să ia poziție împotriva cîștigătorului Ursului de Argint la Berlin, Doar vîntul (Csak a Szél), care explorează atacurile extremiste în serie împotriva romilor - chiar în conferința de presă a regizorului la Berlin.

A doua zi, la discuția despre Ungaria, moderată de criticul de film Scott Foundas, György Szabó, fondatorul și fostul director al excelentei instituții culturale budapestane Trafó, reorgnizată abuziv de regimul Orbán, a adus pe masă faptul că autoritățile exploatează tensiunea dintre capitatele culturale, văzute ca elitiste, și populismul propagat prin mass-media controlată în mare parte, à la Putin, de stat. Pentru a avea succes pe termen lung, managementul cultural nu poate fi simplistic democratic, ci e musai să fie meritocratic — prin susținerea unei viziuni curatoriale competitive globa — și vizionar — prin promovarea artiștilor care inovează și care promit să deschidă noi posibilități în spațiul cultural. Dacă faci programe culturale pe ideea de egalitate și democrație și respingi experimentul sau excepționalismul în artă, ai puține șanse să promovezi capodopere sau să vezi trenduri noi înainte ca ele să dea colțul — și devii, simplu, necompetitiv, cel puțin internațional. Dar dacă programezi sau curezi cu viziune și îndrăzneală, mai ai o șansă să nimerești pe val, măcar din cînd în cînd.

Alăturarea celor două țări a făcut alarmat de limpede viteza cu care România a prins în acest an din urmă Ungaria lui Viktor Orbán, unde menghina se tot strânge, sistematic, în jurul culturii, de ani buni. Ca Prîslea cel Voinic, România a făcut în cîteva luni cît alții în ani de zile. Faptul că cele două guverne au orientări politice aparent divergente pare să conteze mai puțin. Ce contrează în ambele cazuri este vigoarea cu care o viziune autocratică, restrictivă, nostalgică pentru tot soiul de vremuri în care arta era un instrument de propagandă în mîna puterii, a revenit după relativa relaxare de după 1989.

Puținele motive de optimism pot fi găsite într-o solidaritate de breaslă a artiștilor și managerilor culturali. Pentru moment, România pare să stea doar relativ mai bine la capitolul ăsta, deși rezistența la schimbările culturale din 2012 e încă șubredă. Așa că la recepția dată după discuție, de ziua națională, am băut și țuică și pălincă, ambelele aduse prin crowd-sourcing de artiști veniți la acest festival independent. În altă parte a orașului, am auzit că reprezentanții statului român au finanțat un festin cu tartine tricolore.

Mona Nicoară locuieşte în Brooklyn, New York şi este regizor și producător de film documentar. Cel mai nou film al ei, Școala noastră, a fost lansat în 2011 în peste 50 de festivaluri din întreaga lume şi a cîştigat numeroase premii.

Foto: GODLIS