În afară de Mardi Gras, uraganul Katrina, niscaiva aligatori, o echipă de baschet, două melodii, una cîntată de Louis Armstrong şi una de Animals, un tramvai roşu, faptul că, dacă vrei să numeri mai rar, spui în gînd one mississippi, two mississippies etc., plus cîteva alte referinţe livreşti, mare lucru nu ştiam despre New Orleans înainte să aterizăm acolo, după vreo 18 ore de zbor şi aşteptat prin aeroporturi, undeva la finalul celei mai dilatate zile din viaţa mea, nici mai lungă şi nici mai scurtă de 32 de ore.  

În seara de 21 septembrie, în jurul orei locale 23, alături de Ruxandra Cesereanu, Corin Braga şi Marius Conkan, eram în echipa clujeană cea obosită, dar cu temele făcute, cu toţii proaspăt aterizaţi la New Orleans, pregătiţi pentru festivalul de povestiri „1001 Nights”. Din echipa românească, de la Iaşi, via Bucureşti / München / Atlanta, ajunseseră deja Lucian Dan Teodorovici şi Florin Lăzărescu, povestitori de mare seamă (pe lîngă scriitori, redactori, scenarişti, cîte unul şi fotograf, cîte altul şi regizor, cînd şi pe unde mai apucă - nu mă întrebaţi), astfel că formaţia era completă.   

Ca să fie rama cît mai clar şi cît mai paralel aşezată faţă de muchiile peretelui, o să mai spun că festivalul a luat naştere la propunerea Ruxandrei Cesereanu, la care au răspuns festiv, zgomotos şi entuziast Andrei Codrescu, Dave Brinks şi Bill Lavender, iar întreg programul s-a desfăşurat sub umbrela ICR New York, Corina Şuteu & Co. dîndu-şi girul şi concursul. Două seri de lectură în Gold Mine Saloon, în inima cartierului francez, unde au citit povestiri şi au oferit performance-uri autori români şi americani, o conferinţă susţinută la Universitatea din New Orleans, unde s-au întîlnit două centre de cercetare a imaginarului, Phantasma din Cluj (Corin Braga) şi cel local (New Orleans School for the Imagination - Dave Brinks, Andrei Codrescu & Bill Lavender), precum şi o lansare / lectură publică a lui Andrei Codrescu şi a ultimului său volum, The Poetry Lesson (Princeton University Press), urmate de o sesiune de autografe, acestea au fost manifestările oficiale.

Românii au citit cam aşa (cu toţii în engleză): Lucian Dan Teodorovici o versiune comprimată a povestirii-introducere din Celelalte poveşti de dragoste; Florin Lăzărescu tot o versiune comprimată, a unei povestiri din Lampa cu căciulă; Corin Braga un fragment din romanul ce urmează a fi publicat, Luiza Textoris; iar Ruxandra Cesereanu, Marius Conkan şi subsemnatul au citit povestiri scrise în cadrul atelierului de creative writing „1001 de zile şi nopţi”, care au fost de fapt numai vreo 550, în 2008 şi 2009, atelier care, în viteză fie spus, a fost unul dintre evenimentele matrice care au conturat întreaga idee a seriei de manifestări, alături de turneul de lecturi pe care Ruxandra Cesereanu l-a avut în Statele Unite în 2009, cu Crusader Woman. Americanii au combinat literatura cu show-ul, performance de zile mari oferind Dave Brinks, Andrei Codrescu, Bill Lavender, Jessica Faust-Spitzfaden, R. Moose Jackson, James Nolan şi DeWitt Brinson. Proza a fost amestecată pe ici pe colo şi cu poezie, după gust.   

Impresiile ardeleanului care n-a văzut Parisul, dar a văzut din avion, de la depărtare, Manhattan-ul. Pentru început, trebuie să spun ce susţin în continuare cu abnegaţie: New Orleans nu poate fi găsit cu adevărat pe Google Earth sau Google Maps din simplul motiv că este un loc din altă lume, orice asociere cu Statele Unite, ori chiar Terra fiind mai mult întîmplătoare decît cauzală, iar cartierul francez, French Quarter (unde, ironic sau nu, mai bine de trei sferturi din case sînt construite în era spaniolă a zonei), cu ale sale Bourbon Street, Dauphine, Frenchmen sau Toulouse Street, cu tîrgul de la marginea Mississippi-ului, cu zbaturile navei Natchez, cu ale sale motoare pe aburi, cu mirosul de mlaştină care te loveşte la aeroport, însă pe care îl pierzi, din obişnuinţă, în vreo două zile, cu mîncarea tradiţională creolă şi cea Cajun, cu muzica şi cu poveştile care explodează din doi în doi metri, cu multele cabareturi, baruri şi magazine cu suveniruri, cu localnicii care te-ar căra şi-n spate uneori de bucurie că turiştii apreciază culoarea locală, cu veselia şi libertatea de exprimare atît de naturale americanului în vacanţă, cu plimbările aiurea în timpul cărora găseşti străzi numite Camino Real sau Ursulines Avenue, cu vrăjitoarele care-ţi citesc în piaţa Papei Ioan Paul al II-lea în cărţi de tarot, cu băştinaşii creoli, negri de-a binelea, mexicani, caucazieni sadea, pakistanezi sau indieni, care au învăţat să exploateze fiecare găselniţă turistică posibilă pe lumea asta, cu jet lag-ul care întăreşte senzaţia de derealizare la care peisajele instigă, cu barurile Gold Mine Saloon, Molly’s ori The Spotted Cat, cu dimineţile leneşe şi toride, cu MUZICA, MUZICA, MUZICA jazz, blues, country, cu Canal Street, care desparte lumea reală de Mississippicondo, cu zilele ca pretexte plictisitoare pentru nopţile albe ce urmează, cu librăriile şi anticariatele pline de minuni, cu cimitirele suprarealiste de acolo, cu pisicile lor negre cu tot, cu podul pe care-l traversa Burroughs de fiecare dată cînd rămînea fără bani sau droguri, cu cămăruţa de pe Pirate’s Alley unde a scris Faulkner primul său roman, cu statuia aurie a Ioanei D’Arc şi ale sale tunuri ţintind ostentativ spre downtown, pe care neworlinezii o alintă Joanie on the Pony, cu statuia lui Isus din spatele catedralei St. Louis, cea pe care Katrina a lăsat-o cu doar nouă degete, cu americanii care ştiu şocant de multe lucruri despre România, cu poliţiştii călare şi şaretele vintage, cu înnebuniţii şi aproape religioşii fani New Orleans Saints, cîştigătorii Superbowl de anul trecut, cu hotelurile mignone, cu chelnerii cel mai probabil retardaţi mintal, cu aerul condiţionat şi gheaţa din pahare, omniprezente, care ne-au răcit sănătos pe (aproape) toţi est-europenii, cu publicul de la lecturi, destul de numeros şi implicat, degajat, sincer, autentic, cu gafele involuntare, cu berile locale bunicele, cu berile la draft absolut oribile, cu cafelele spălăcite, cu vinurile la pahar obscen de scumpe, cu artiştii stradali de toate culorile şi îndeletnicirile, cu poliţişti mai degrabă ghizi, cu copiii sordizi de pe cutiile cu lapte, cu... staţi puţin... ce ziceam?

Da, toate aceste lucruri, puse în mixer şi amestecate, alternativ, pe ritmuri de Vendredi 13, Caravan, Blueberry Hill, Honeysuckle Rose, Gogol Bordello, Madonna, Michael Jackson, 50 Cent, din nou Reinhardt, Armstrong, Fats Domino, Louis Jordan şi Charlie Parker... rezultă într-un hippie jazzy free-spirited shake cum n-au văzut parisurile. Un loc mai bun pentru un templu închinat Şeherezadei, surorii sale Duniazada ori sclavei acesteia, Raşazada? Cum Iranul şi Irakul închină acum alte temple, de se răsuceşte Omar Khayyam în mormînt, cu vinul roşu din mînă cu tot, cum la Roma sînt deja prea multe şi oricum nu s-ar potrivi, cum n-am călcat în portul Bassra şi nu ştiu ce povestaşi mai sînt prin cafenelele de acolo acum, tind să cred că New Orleans e cel mai bun loc. Laissez les bons temps rouler.

Bogdan Odăgescu este student al Facultăţii de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, redactor-şef al revistei Echinox şi proprietar de poduri.