De fiecare dată cînd asist la judecarea, în public sau în privat, a unui intelectual român „colaboraţionist”, în regimul comunist, mă simt niţel stingherit.

În primul rînd că judecarea aceasta vine cam tîrziu, după colapsul societăţii socialiste multilateral dezvoltate, şi într-un raport de exterioritate. Judecătorul nu se simte în vreun fel parte a problemei enunţate. Iată ceva curios, dacă nu-i un om foarte tînăr. El asumă postura unui examinator din afară şi neimplicat, care n-a trăit aceleaşi vremuri sau, dacă totuşi le-a trăit, nu-şi mai aminteşte de propria prestaţie. Între culpabilizare şi autoculpabilizare, între blamarea altora şi ceea ce se numeşte remuşcare, denunţătorul „colaboraţioniştilor” alege, în mod vădit, prima rubrică, pe care o umple cu voluptatea tuturor detaliilor. În ce-l priveşte, preferă elipsa.

În al doilea rînd, aprigul denunţător al „colaboraţionismului” altora se concentrează pe faptele, gesturile, propoziţiile, vorbele compromiţătoare ale cîte unui intelectual pătat; dar analizează sumar şi uneori deloc contextul în care au apărut aceste fapte, gesturi, propoziţii şi vorbe. Contextul cu învelişurile lui: de la cel familial, în care s-a aşezat o existenţă individuală, la cel de nivel macro, în care ne-au fost aşezate toate. Judecătorul face multe referinţe concrete la compromisurile „colaboraţionistului” (cu nume şi prenume, cu citate scrupuloase şi comparaţii plastice cu profilul cîte unui rezistent ori disident izolat), dar „dematerializează” contextul, suflînd în el aerul plăcut al epocilor de libertate. Atmosfera terifiantă a anilor ’50, în care au fost publicate paginile compromiţătoare, este schiţată palid şi en passant.

În al treilea şi ultimul rînd, judecătorul „colaboraţioniştilor” îi judecă decupîndu-i nu numai din epocă, din contextele acesteia, ci şi din linia generală a evoluţiei lor intelectuale. Dintr-o întreagă biografie şi, uneori, dintr-o lungă activitate profesională sînt selectate şi prezentate exclusiv secvenţele de servitute şi zel ideologic. Despre restul se vorbeşte mai puţin, sub pretextul că realizările sînt oricum cunoscute. Însă o asemenea balanţă este strîmbă, prost aşezată. În cîntarul judecăţilor noastre ar trebui să intre nu numai ce a făcut rău un intelectual, dar şi ce a făcut el bun; nu doar momentul de compromis, ci şi episoadele demnităţii sale; nu exclusiv petele omeneşti de pe imaginea operei, ci inclusiv constituentele acestei opere. Ceea ce, practic, face ca noi să fim interesaţi, şi în epoca următoare, de o anumită figură scriitoricească. Dacă sînt culpabile compromisurile lui Tudor Vianu tocmai fiindcă este vorba de Tudor Vianu, atunci rezultă că avem obligaţia moral-profesională de a defini, în aceeaşi discuţie, personalitatea celui la care ne referim. Una fără alta nu se poate – decît prin decupare.

Prin judecata aceasta standard, post-festum, non-contextuală şi tendenţioasă s-a ratat voluntar, în primii ani postrevoluţionari, o comparaţie edificatoare sub raport socio-istoric şi moral. Au fost judecate abundent şi vehement „colaboraţionismele” scriitorilor noştri din anii comunismului; însă mai rar derapajele nedemocratice, de extremă dreaptă, ale altor scriitori români, în anii libertăţii interbelice. Este pînă la urmă o problemă de logică elementară. E mai vinovat scriitorul forţat să cînte în struna unui regim totalitar ori cel care, în epoca anterioară, are iniţiative personale în această privinţă? Dacă acceptăm că totalitarismul este totalitarism, fie el de stînga sau de dreapta, se cuvine să avem mai multă înţelegere pentru un intelectual prins în menghină decît pentru unul care visează, în libertate, la menghină (sau la „teasc”, cu formula lui Cioran). Desigur, faptele şi vorbele întristătoare dintr-o extremă nu vor fi scuzate prin compararea lor cu cele, nu mai puţin compromiţătoare, din extrema cealaltă; dar ele vor avea mai multe circumstanţe atenuante. Pe scurt: dacă îl vom înţelege pe tînărul Cioran, va trebui să-l înţelegem, mai mult încă, pe vîrstnicul Vianu.

Iar cu aceasta, discuţia se va elibera de componenta ei de previzibilitate şi va tatona, pe un alt ton şi cu o altă argumentaţie, tema responsabilităţii unui intelectual în epoca în care i-a fost dat să trăiască. Activul şi pasivul lui, rezultanta contribuţiilor individuale, suma de gesturi şi, pînă la urmă, centrul de greutate al personalităţii sale. Unde cade acesta? În slujba unui regim totalitar? Sau, pe cît posibil, în rezistenţa faţă de el?

Judecata cu majusculă, inchizitorială şi atît de comodă pentru cel ce o face, va lăsa astfel loc unor judecăţi problematice şi nuanţate, aplicate pe fiecare caz în parte şi urmărindu-i atent conturul pentru a-l reliefa. Vom avea, atunci, „surpriza” să constatăm că mulţi dintre cei pe care-i socotim făptaşi sînt de fapt victime ale regimului totalitar – şi că, pentru a descoperi cu adevărat cazuri flagrante de degradare moral-intelectuală, e bine să analizăm şi anii libertăţii noastre.
 

Fotografie de Viorel Ilişoi