În Întoarcerea huliganului, termenul tare, din titlu şi din carte, pare să fie cel de huligan, cu toate conotaţiile lui derivînd din romanele iniţiatice ale „trăiriştilor” interbelici, din scrisul amar al lui Sebastian şi din publicistica românească ante- şi postrevoluţionară. Dar ceea ce unifică toate romanele din carte şi dă un sens succesiunii ori simultaneităţii lor este această întoarcere amînată şi traumatizantă a exilatului în ţara copilăriei, tinereţii şi maturităţii sale.

La Manea, plecarea din „Jormania” a fost una extrem de dificilă, şi nu din impedimente exterioare (ca evreu, scriitorul se putea lăsa oricînd cumpărat, în contextul de comerţ şi de troc al socialismului ceauşist), ci din adînci şi complicate motivaţii interioare. Acestea din urmă se văd reactivate încă înainte de scurta călătorie românească din 1997; şi pe toată durata zilelor şi nopţilor ei.

Refuzul prim de a reveni şi ezitările preliminare sînt justificate. Scriitorul ştie că, întorcîndu-se fie şi pentru puţină vreme în ţara trecutului său, acest timp consistent lăsat în urmă va reînvia subit. Îl va destabiliza emoţional şi moral, dislocînd confortul de citizen american dintr-o mare ţară de emigranţi. Călătoria de aproape două săptămîni nu este aşadar una turistică, de plăcere şi curiozitate; şi nici măcar una sentimentală, de revedere a vechilor locuri dragi. E o călătorie aproape dureroasă: un fel de iniţiere întoarsă, în ceva ce călătorul ştie prea bine. Philip Roth îl sfătuieşte să facă acest drum: du-te! Saul Bellow, care cunoaşte realităţile româneşti dinainte de 1990, îi dă sfatul contrar: nu te du! Dubiile personale ale scriitorului nostru sînt, precum în basmele copilăriei, plasate şi menţinute într-o ecuaţie de incertitudine, o intersecţie în care nu se ghiceşte uşor firul cel bun.

Există o vizibilă corespondenţă, aici, între gradul de dificultate al revenirii „acasă” şi gradul de complexitate prozastică. Scriitorul utilizează (cu rezultate, uneori, excepţionale) cele mai diferite registre, reuşind pe de altă parte să construiască mai multe niveluri de adîncime ale unei aceleiaşi pagini. Scena conturată ne va surprinde, întîi, prin coloritul ei tipologic, prin paleta personajelor; apoi, prin semnificaţiile gestuale, prin ceea ce se degajă din mişcările „mici”, de toată ziua, ale unui ins; de la cortina ridicată de un gest şi sonoritatea unei replici, plonjăm în interiorul psiho-moral al eroilor, desfăcut şi parcurs, cu specifică lentoare, de subiectul cunoscător auctorial; iar diferitele euri, cu tot cu experienţele care le-au dimensionat, sînt răsfrînte de sensibilitatea şi conştiinţa autorului-personaj.

Aceste niveluri suprapuse într-o scriitură deopotrivă cerebrală, reflexivă şi organică, vie, pulsatilă, pot fi separate din necesităţi analitice şi demonstrative. Dar ele vin toate deodată spre cititor, în mai multe „întoarceri” iniţiatice copleşitoare, insuportabile. Iată-l pe tatăl bolnav de Alzheimer: „Îl priveam: era gol, în picioare, în dreptul ferestrei, cu spatele spre uşă. Tînărul înalt şi blond îl ştergea cu două prosoape în acelaşi timp şi avea alt teanc de prosoape şi cîrpe, la îndemînă, pe jos. Infirmierul mă văzuse, îmi zîmbea, ne ştiam, vorbisem de cîteva ori. Un tînăr voluntar german, venit să lucreze la azilul de bătrîni din Ierusalim. (...) se apleca, grijuliu, asupra fiecărei porţiuni de trup care trebuia curăţată de fecale: braţele osoase, coapsele osoase, gălbui, spatele, şezutul fleşcăit, genunchii sticloşi. Tînărul german îl curăţa, precaut, pe bătrînul evreu de murdăria cu care îl identificaseră afişele naziste! Am rămas ţintuit în imagine şi am închis, precaut, uşa. M-am întors în sala de mese. Tata a apărut, după jumătate de oră, zîmbind. «Astăzi eşti în întîrziere», i-am spus. «Am dormit», a răspuns, cu acelaşi zîmbet absent. Nu-şi amintea că abia se despărţise de tînărul care îi spălase trupul de căcat şi putoare, îi alesese haine curate, îl îmbrăcase, îl condusese spre masa unde îl aşteptam. Ajuns, după nouă ani, la înmormîntarea mamei şi a Patriei, trebuia, înainte să părăsesc cimitirul trecutului, să las devotatei soţii a pacientului din Ierusalim preţioasa informaţie: eliberat, în sfîrşit, de singurătate, tata se afla, senin, fără gînduri sau tristeţe, în grija delicată a unui tînăr german care ţine la onoarea ţării sale.”

Se poate bănui cît de greu i-a fost lui Norman Manea să fixeze pe hîrtie o asemenea scenă. Ea îmbracă, în primă instanţă, o formă de expresie şi realizare literară, pentru a lărgi tot mai mult, a deschide literatura către temele cele mai grave şi problemele cele mai complicate. „Grijuliu”, „precaut”, din nou „precaut”, „delicată”...

Modul omenesc al infirmierului de a îngriji un bolnav comunică profund cu un mod al scriitorului însuşi de a înţelege şi a scrie proza.


Textul integral a apărut în volumul Obsesia incertitudinii/ The Obsession of Uncertainty. In honorem Norman Manea edited by Cella Manea & George Onofrei, Polirom, 2011