Costin Petrescu (1872-1954) este cunoscut îndeobște ca pictor, arhitect, maestru în arta frescei (este autorul Marii Fresce a Neamului de la Ateneul Român), profesor la Belle Arte. E de mai mică notorietate participarea sa la serbările de aniversare a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare din 1904/1905 și la festivitățile Încoronării din 1922 (a conceput scenografia și costumele cortegiului istoric, dar și mantiile regale, sceptrul regelui Ferdinand și coroana reginei Maria). Și mai puțin cunoscut este episodul retragerii sale în Moldova pe perioada ocupației Puterilor Centrale: deși nu a acceptat pînă la urmă să facă parte din grupul de artiști mobilizați pe lîngă Cartierul General, a imortalizat în propria-i manieră, în lucrări plastice, participarea armatei române la conflagrația mondială. Fragmentele de jurnal de mai jos reprezintă un colaj realizat de Marius Chivu (pentru evenimentul „Serata cu scrisori”, care a avut loc pe 22 ianuarie la Qreator) din volumul La Iaşi în timpul războiului (1916-1917). Însemnările unui pictor refugiat (ediţie îngrijită de Virginia Barbu, Editura Humanitas, 2018), o prețioasă mărturie narativă asupra exodului din primele săptămîni ale ocupației Puterilor Centrale și asupra refugiului din Moldova.

14 mai 1917, Iaşi. Prefectul de Botoşani a telegrafiat guvernului să trimită imediat trupe serioase contra salvatorilor noştri ruşi, care în număr de mai bine de 12 mii se pregătesc să dea un atac fabricei de spirt. Vitejii noştri aliaţi, ispitiţi de comorile spirtoase ale fabricei, s-au decis s-o devasteze. Iar alatăieri au şi pus în practică planul lor, pătrunzînd în unele pavilioane. Au dat, desigur, de butoaiele de spirt, dar fiind noapte şi electricitatea stinsă, au aprins lumînări. Lichidul a luat foc, cîţiva ruşi au rămas pe loc carbonizaţi, iar ceilalţi, cuprinşi de groază, au abandonat fabrica. A doua zi, de frica trupelor româneşti sosite între timp, fabrica de spirt a putut fi salvată.

5 iunie 1917. Zilele trecute la moşia Tăcuta am lucrat între altele şi chipul unui ţigan bătrîn de 103 ani, unul dintre robii de altădată. Acest rob, moş Bela, mi-a povestit de vremuri cînd cete de robi sufereau pedepse corporale şi morale. Li se legau pe cap cîte două coarne mari de vită, bine încătuşate cu lanţuri şi lacăte, şi astfel împodobiţi erau ţinuţi să poarte coarnele zile întregi. Prin sat şi chiar prin Iaşi se vedeau trecînd cete de nenorociţi încoronaţi, spre rîsul lumii, care totuşi nu se mai emoţiona de un fapt devenit aproape comun. Ce vrei? Boierii îşi pedepseau robii cum găseau de cale. Şi totuşi, moş Bela nu păstra ură în sufletul lui.

19 iunie 1917. Îmbrăcămintea şi încălţămintea au devenit cele mai grele probleme ale existenţei. Ce nenorocit se simte cineva cînd, prin fel de fel de stăruinţe, recomandaţii, treceri, izbuteşte să-şi procure o pereche de „tălpi de ghete”, obiect rar pe care-l poţi arăta trufaş oricui. Ca să pui mîna pe o piele întreagă din care poate ieşi o pereche de ghete e un noroc la care nu poate rîvni orişice muritor. Totuşi cizmarului, afară de talpă şi piele, tot tu, client, trebuie să-i procuri şi celelalte accesorii: aţă, căptuşeală, cuie. Ce ne facem dacă intrăm în iarnă în halul acesta?

26 iunie 1917. Sper că voi merge şi eu în zona luptelor spre a aduna impresiuni în vederea tablourilor viitoare. Am şi făcut cererea de-a mi se da această autorizaţie. Între alte lucrări, am schiţat un tablou reprezentînd groaznica goană a populaţiei în noaptea retragerii de la Ploieşti, la dogoarea îngrozitorului incendiu al rezervoarelor de petrol. Groaza ce mă chinuieşte zilnic e lipsa de orice ştiri de la ai mei din Bucureşti. Fericirea de-a mai îmbrăţişa o dată pe nevasta mea, pe copilaşii mei, pe mama, pe sora mea ar fi atît de mare, încît mi-e frică s-o nădăjduiesc.

17 iulie 1917. Generalul Golovin, şeful Marelui Stat-Major rus, căruia e vorba să-i fac un portret călare şi cu care am vorbit într-o preumblare prin Copou îmi spune că de cînd se găseşte la Iaşi mai poate şi el să se odihnească într-o casă cu acoperiş, căci de unde vine el case acoperie nu se mai găsesc. Toate acoperişurile sînt fie sfărîmate de obuze, fie puse pe foc de soldaţi. Îmi mai povesteşte un fapt care m-a îngheţat de groază. Odată, ieşind dintr-o pădure unde se dăduse o luptă de cavalerie, dau deodată de un cîmp întins plin de cadavre de soldaţi şi cai seceraţi de mitralieră. Dar ceea ce era într-adevăr înfiorător e că toţi acei nenorociţi se văzuseră deodată faţă în faţă cu o moarte sigură, fără scăpare pentru nimeni, fiindcă, după cum îmi spune generalul, 80 la sută dintre cadavre aveaau primele trei degete ale mîinii drepte încleştat împreunate ca să-şi facă semnul crucei în faţa morţii întradevăr inevitabilă. Mărturisesc că multe am auzit, dar acest fapt m-a impresionat mai puternic ca toate. Şi danţul morţii îşi urmează mereu goana lui de doliu.

21 iulie. În spaţiul ultimelor zile s-au petrecut ceasuri de panică, deznădejde şi revoltă. Nemţii au împins frontul rusesc în Galiţia şi Bucovina, au luat Cernăuţii, au atins nordul Moldovei, tinzînd să ne învăluie pe linia Carpaţilor. Ruşii sînt consternaţi. Armata lor nu mai vrea să lupte, iar bande de dezertori au umplut satele, jefuind cum pot. Madame Coandă mi-a povestit cum la o comună unde se găsea un spital în care funcţiona ca Damă de Crucea roşie, nişte ruşi bat la poarta unui biet ţăran cerîndu-i rachiu. Ţăranul le-a dat ce brumă de rachiu să fi avut şi el. A doua zi o ceată numeroasă de ruşi bat la uşa creştinului cerîndu-i şi mai mult rachiu. Bietul om, după ce-a văzut că nu-i poate face să înţeleagă că nu mai are defel, şi speriat de atitudinea lor ameninţătoare, s-a încuiat cu zăvorul în casă cu familia lui. Amabilii noştri aliaţi leagă uşa pe dinafară şi dau foc casei. Opt biete suflete arseră ca şoarecii în casa lor, abia trei dintre ei, într-o stare disperată, fură aduşi la spital unde muriră şi ei după două zile. Circulă zvonul că la 1 oct. toţi soldaţii ruşi vor părăsi statul român, căci nu mai vor să lupte. Prefectul de Fălticeni a şi cerut întăriri ca nu cumva bandele de dezertori să nu devasteze şi masacreze populaţia, biaţa populaţie atît de încercată prin lipsa de tot felul de obiecte de primă nevoie şi hrană.

Este toamnă şi zarzavaturi aproape nu se găsesc defel, iar ici-colo cînd se iveşte ceva ceapă, fasole, cartofi, e curată bătălie, şi pe preţuri care te fac să te gîndeşti cu groază la lumea săracă, mai ales că se apropie iarna. O ceapă se vinde cu un franc, iar o pătlăgea cu 2 lei. Carne nu se mai vinde defel, brînză abia se găseşte cu 20 de lei kg. Pîinea e de o calitate mizerabilă, ceea ce a provocat o întinsă epidemie de gălbinare, pe lîngă febra tifoidă ce ameninţă populaţia. Magazinele unde altădată mai găseasi, scump, cîte ceva au dispărut complectamente. În locul lor s-au instalat cancelarii administrative sau militare, de-ale noastre sau de-ale ruşilor. E curios să vezi vechi firme ale prăvăliilor care n-au fost date jos indicînd tot felul de bunătăţi din alte vremuri, iar înăuntru decepţiune. De cîteva zile s-au deschis cîteva prăvălii de speculă, unde nu se vînd decît obiecte vechi, haine, încălţăminte, rufării etc. obiecte adesea foarte uzate, dar care se ridică prin specula negustorilor necinstiţi şi nevoia populaţiei la sume fantastice. O pereche de ciorapi ordinari 30 de lei, iar o cămaşă de damă 500 de lei. Ruşii îşi vînd calul pe o sticlă de spirt.

Unii ofiţeri, abuzînd de autoritatea lor, rechiziţionează tot ce găsesc pe la oameni: miere, nuci, fasole, pe care le introduc în Iaşi clandestin, luînd preţul uneori înzecit de cît a fost plătit bietului ţăran. Ieri seară un soldat rus se apropie de mine oferindu-mi o pereche de ghete mizerabile cu 140 de lei. După oarece ezitare l-am refuzat, nu-mi convenea nici preţul, nici calitatea. Ei bine, rusul nostru îmi oferă ghetele pentru un litru de spirt. Neavînd însă, am rămas fără ghete.

La Crucea Roşie a sosit înştiinţare cum că una din numeroasele mele telegrame a sosit la Berna şi că de acolo se va trimite la Bucureşti. Parcă încep să simt apropiindu-se mult aşteptata veste de la biata mea casă. Parcă n-au avut niciodată soţie, copii, mamă, familie.