Este fotograf, artist vizual și fondatorul Unfinished, un festival care pune accentul pe puterea comunității de a aduce un plus de valoare prin membrii săi. Am discutat cu Cristian Movilă despre consumul artei pe Internet, despre cum cîștigi încrederea participanților și cum se poate muta un festival din offline în online. Ediția a cincea a festivalului va avea loc în perioada 27 septembrie – 4 octombrie 2020. 

Timpul și încrederea sînt, spui tu, motoarele acestei noi ediții Unfinished. Cum ați gîndit festivalul de anul acesta?

Dacă te uiți în urmă, au fost ani în care am avut invitați oameni foarte cunoscuți, cum sunt Alvy Ray Smith, care a făcut Pixar-ul, sau Virgil Abloh, după care tinerii sunt înnebuniți. Au fost nume mari, dar noi nu am avut niciodată modelul acela în care atragem comunitatea prin anumiți speakeri, ci prin felul în care selectăm oamenii și valorile festivalului, toată experiența evenimentului. Așa, oricine poate să se ducă, dacă are bani, să-i ceară pe X, Y, Z și și-a făcut tot festivalul. La noi e un întreg concept în spate.

Aplicația pentru a participa ca spectator a fost deschisă acum cîteva luni (nici unul dintre speakeri nu fusese încă anunțat la momentul acestei discuții – n.r.). Am primit deja cîteva sute de cereri și deja am dat drumul la primele două-trei sute de oameni acceptați. Gîndește-te că oamenii ăștia nu știu nimic din ce-o să se întîmple anul asta. Au venit bazîndu-se doar pe încredere.

Cum ai ajuns totuși la această temă a încrederii?

Ideea mi-a venit în ianuarie, ascultînd un podcast despre probleme legate de încredere, unde era invitată Rachel Botsman (profesoară la Oxford, expertă în probleme legate de încredere și tehnologie – n.r.). M-a fascinat cum vorbea, pe multe paliere, de la încredere în relații, pînă la încrederea în Dumnezeu, în afaceri, în lideri. Am stabilit subiectul ăsta pentru ediția 2020, apoi a venit pandemia. S-au potrivit. Am dat tema pentru o problemă care o să ne preocupe cel puțin în următorii trei-cinci ani.

Cred că e vorba de fapt de ceva mult mai profund: nu discutăm doar despre încredere într-o comunitate ca a noastră, la Unfinished: noi sîntem într-un loc unde e fain să înveți, să crești, să afli alte lucruri, să cunoști valorile celorlalți. Încrederea o să fie cea mai mare problemă cu care o să se confrunte omenirea, de la încredere în lideri, pînă la încrederea în comunitățile unde locuim, dar și mai profund: încrederea în brand-uri, în tot ce consumăm, în noi înșine, o să fie erodată. Lumea nu mai are curajul azi să iasă în public. Ce vedem la mare și la restaurante e un procent infim față de populația mare. Cu asta o să ne confruntăm, cred, de-acum încolo. Sînt enorm de mulți bani acum pe piață, pentru că oamenii nu mai consumă, le e frică. Economia nu e ca în 2008, cînd nu erau bani în bănci. Acum sînt, dar oamenii nu au încredere, nu știu ce o să urmeze. Nici un lider, indiferent că face greșeli sau nu, încă nu știe cum o să reacționeze comunitatea țării sale la virusul ăsta. Nu există încă suficiente studii cît să se bazeze pe ceva clar.

Unfinished 2020 va avea loc în mare parte online. Se pot consuma cultura, arta, la fel de bine în mediul acesta?

Noi o să facem un hibrid. Am încercat să înțelegem ce se întîmplă, uitîndu-ne la ce s-a petrecut în pandemie și pînă acum din punct de vedere al webinar-elor, și ne-am dat seama că mai ales o comunitate ca a noastră n-ar consuma ore în șir de content. Cred că greșeala pe care o fac enorm de mulți e că nu înțeleg că în online e un pic de TV. Dacă nu știi să împachetezi corect content­-ul în stilul unui show TV, nu ai șanse, punct. Dacă te bazezi pe Zoom sau pe o singură imagine care îți arată doar capul speaker-ului și nu-i vezi corpul, mimica, indiferent cît de bun e, nu funcționează. Noi am învățat din chestia asta și vom face tot festivalul sub forma unui show TV, înregistrînd dinainte oriunde în lume se află invitații noștri, de la Brazilia, la New York, la California, pînă în Australia.

Apoi, am înțeles încă ceva: lumea e foarte ocupată. Să-ți dea cineva mai mult din timpul lui, mai multe ore – păi, nu se uită la un film întreg cap-coadă acasă. Și dacă e foarte bun, tot pune pauză, se duce la bucătărie, mănîncă ceva. Așa că am colaborat cu strategiștii din zona Netflix și, în loc să micșorăm festivalul, îl dilatăm: în loc de patru zile, îl facem de duminică pînă duminică, iar în fiecare zi dăm conținutul ca o masă, pentru că ce facem noi e ca hrana pentru suflet și minte. Încercăm să facem anumite clase de dimineață, altele imediat după prînz și încă ceva seara. O oră, o oră și jumătate maxim. Și așa, fiecare o să aibă timp de familie, de job. Noi venim către comunitatea noastră cu programul mulat după programul lor, nu invers. Nu va fi nevoie să anulezi întîlniri și job sau să găsești bonă. Prin asta cred că vom putea ajunge la mult mai multă lume decît dacă ar sta cîteva ore într-o sală să asculte conferințe.

Totuși, într-un festival fizic mai e și componenta socială, vorbești direct cu oamenii, nu neapărat cu speaker-ul, dar cu ceilalți participanți.

La noi se putea discuta direct și cu speaker-ul. Aveam prînzul și cina cu toată lumea, ca într-o familie mare. Dar o să putem face asta și online. Am creionat ceva și am avut noroc că în pandemie ne-am intersectat cu un start-up care, credem noi, o să fie noul mod de comunicare de acum încolo. Aceasta va fi platforma festivalului de anul ăsta. Felul în care interacționezi e diferit: de exemplu, cînd se termină o discuție, în funcție de cîți oameni apasă un buton, atît de tare se aud aplauzele. Vei putea simți și comunitatea online. Încercăm să facem cît mai ușor să fie consumat ceva cu adevărat meaningful.

Iar partea de hibrid constă în faptul că încercăm ca partea de instalație să fie totuși fizică, în Muzeul Național de Artă sau în fața sa, în piața de vizavi. În ultimele luni, eu am documentat în fotografii tot ce înseamnă pandemia. Am stat peste 70 de ore în secțiile de terapie intensivă. Stînd acolo, am văzut bolnavi care pur și simplu dictau medicilor ce să facă – nu știu dacă ai prins știrile cu fostul ofițer care-i scuipa pe medici, cel care a infectat un spital întreg după ce s-a întors cu amanta din Israel. Eram acolo și mi-am dat seama că-i lua pe medici, de dimineața pînă seara, nonstop, ca și cum i se cuvenea totul. Spunea: „Alo, ești aici pe banii mei, la cheremul meu“. Împreună cu Capucine Gros și cu Benedict Cumberbatch, am realizat acest răspuns al comunității noastre, un proiect intitulat Don’t take them for granted. Nu-ți spun foarte multe, pentru că vreau să-l lansăm atunci, în septembrie, cu tam-tam.

Ți-e frică de ceva legat de acest festival?

Întotdeauna ți-e frică și ai emoții vizavi de cum o să meargă, cum o să fie primit. Dar, fiind un festival complet organic și crescînd din pasiune și din visuri... Nu pot să zic că mi-e frică. Mi-e teamă că nu am timp destul să fac toate ideile pe care le avem acum, nu, de fapt, sînt conștient că nu o să am timp. O să-mi dau toată silința să fac tot ce e posibil, apoi transformăm tot ce înseamnă Unfinished într-o platformă de content continuu.

Deci aveți de gînd să duceți mai departe ideile pe care le aduce comunitatea voastră.

Faptul că trecem în online anul ăsta nu e neapărat ceva deosebit, mulți au făcut-o deja. Încercăm să lansăm curînd, poate chiar în toamnă, Unfinished Institute, care să facă în zona educațională ce facem acum cu festivalul. Unfinished a plecat de la o idee destul de simplă: cum înțelegi valoarea celorlalți. Gîndește-te că astăzi cînd termini un master de geografie, matematică sau filozofie, te duci drept înainte și încerci să-ți cauți un job în zona respectivă. Noi, însă, încercăm să „virusăm“ încă din timpul facultății ce înseamnă cu adevărat valoarea celorlalte materii de studiu sau specializări din viața ta. Pentru că doar așa putem cu adevărat să avem un impact major.

Care e cea mai mare satisfacție a ta legată de acest festival?

Cred că-l fac în primul rînd pentru mine, pentru că învăț și descopăr – cel mai bine după festival – tot ce înseamnă, cînd mă uit la tot ce s-a filmat și s-a discutat. Pentru mine a fost și e o minune, în fiecare an, cînd mă uit la ce fel de oameni vin: de la artiști, la CEOs, la venture capitalists, la oameni care conduc business-uri incredibil de mari, filozofi, antreprenori, oameni de care nu te lovești neapărat la toate evenimentele din oraș, persoane cu totul și cu totul speciale. Mi se pare incredibil cînd îi văd: ei știu exact cine e în fața lor și pun întrebări foarte bune pe subiect. Plus, speaker-ii în sine. Eu consum enorm de mult content, și cred că de la asta pleacă totul: dacă mi-a plăcut un speaker pe care l-am ascultat undeva în afară sau într-un podcast, văd cît de mult se pregătește și cît de mult schimbă tot discursul pentru comunitatea noastră. Iar asta e mulțumirea mea. Sau cînd văd oameni total schimbați, mesaje de la oameni care au renunțat la joburi, și-au schimbat complet viața după o experiență avută la festival. Parcă era o sectă, cu oameni total schimbați, și oameni care nu-s neapărat gîdilați rapid de orice fel de content. Asta e, cred, satisfacția mea.

Există vreun lucru în care nu ai încredere?

Din păcate, nu am încredere în prea multe lucruri. Am încredere în Dumnezeu că o să fie alături de mine și c-o să mă ajute în ceea ce fac. Am încredere în echipa pe care am „virusat-o“ și am făcut-o să creadă cu adevărat în ce realizăm, am încredere enorm de multă în cei care au intrat ca parteneri alături de noi, care au stat lîngă noi atîta timp și mai ales acum. Și nu-i ușor să stai lîngă mine, pentru că sînt atent la extrem de multe detalii și, în acealși timp, sînt și haos. Dar, cumva, din haos iese ceva frumos.

E interesant că folosești ideea virusatului cu tentă pozitivă.

Și am zis asta înainte de pandemie, din păcate. E greu la început să pricepi cu adevărat conceptul și mai ales semnificația unei astfel de comunități. Ca să înțelegi cu adevărat, trebuie să participi.

Am fost șocat că au fost consumate conferințe și filmări din anii trecuți mai mult ca oricînd, pentru că lumea a înțeles și a vrut să înțeleagă ce e important pentru ei astăzi: familia, și abia pe locul nu știu cît e jobul. Dacă nu pricepem lucrul ăsta, care e foarte important, mai ales acum, cred că n-am înțeles nimic.

a consemnat Cristina ȘTEFAN