Decedaţi: 15.815. Dispăruţi: 3.966. Clădiri distruse: peste 1.000.000. Impactul economic: 610 miliarde de dolari (280 de miliarde ca efect imediat şi alte 330 în următorii cîţiva ani). Acesta este bilanţul oficial al devastatorului cutremur din Japonia din 11 martie 2011, publicat în octombrie.  

La 8 luni de la catastrofă, JTI România a produs, pentru una dintre Întîlnirile sale, un spectacol comemorativ destinat strîngerii de fonduri pentru Japonia: Requiem. Nu ştii nimic despre mine, cu dansatorii Motoko Hirayama şi Răzvan Mazilu, pe muzica lui Karl Jenkins (care conţine o dualitate Occident-Orient, în care Orientul e reprezentat de cîteva poeme japoneze – haiku – despre moarte). Două culturi diferite se întîlnesc şi încearcă să se apropie, dar înainte de apropiere este nevoie de cunoaştere. Din acest punct încep traseele celor doi dansatori, mai întîi către sine şi apoi unul către celălalt. Dinăuntru în afară, din sine în lume. 

Dansatoare cu experienţă (i-aş zice „divă”, dar i se potriveşte mai degrabă noţiunea de „star”), Motoko Hirayama are precizia unui haiku. Trupul ei minion concentrează acţiuni cristaline, exactitatea formelor se citeşte în cea a mişcării, gesturile taie aerul cu claritate, corpul micuţ desenează neaşteptate contururi contorsionate. Motoko îşi construieşte cu precizie identitatea de „performer de dans contemporan în Japonia”, o ţară în care performanţa face parte din viaţa cotidiană. Singurătatea dansatorului în sala de studiu, în compania exclusivă a barei de repetiţii, exerciţiul nesfîrşit al perfecţiunii, recluziunea ca stil de lucru sunt elementele autoportretului lui Motoko, conturate într-o dramaturgie precisă de expresie europeană (învăţată, probabil, la compania din Bruxelles a lui Wim Vandekeybus, Ultima Vez unde a studiat în 2001). În felul ei, Motoko defineşte stilul de viaţă japonez, care s-ar putea concentra în expresia „perfecţionează-te şi învinge”. O lume întreagă a văzut asta după cutremurul din martie cînd, grav lovită, naţiunea japoneză a avut puterea de a o lua de la capăt, reconstruind şi reconstruindu-se. 

Un altfel de traseu identitar parcurge ca dansator în România Răzvan Mazilu. Lui i se potriveşte definiţia de „divă”, este cel mai glamorous performer din dansul românesc (abordează dezinvolt şi alte zone artistice precum regia de teatru). Mazilu, asistat coregrafic de tînărul Vlad Merariu, alege o formulă performativă confesivă (text: Lorena Lupu). Se confesează cu o sinceritate dezarmantă despre şcoala de balet, cu obositoare şi uneori, umilitoare antrenamente, lupta cu vîrsta şi „demonii” ei (cariera unui dansator e trecătoare ca florile de cireş, ca să folosim o expresie în ton cu subiectul), nesiguranţa artistului şi vulnerabilitatea lui. Poate că dintre toate mărturisile făcute de Mazilu, cea referitoare la teama de a nu corespunde – „dansului clasic, dansului contemporan, trendurilor din dansul contemporan, publicului şi criticilor” – a fost cea mai dureroasă. După o muncă îndelungată, începută în fragedă copilărie, artistul vine în faţa publicului aşteptîndu-se la judecată (a spectatorilor, criticilor, confraţilor de breaslă) şi, prin urmare, la execuţie. Orice spectacol e o probatio diabolica pentru performer, care trebuie să ascundă însă angoasele sub masca siguranţei. M-am confruntat de curînd cu această fragilitate a artistului care se autoinvestighează permanent şi suportă cu greu un plus de reflexie din partea altora. Vulnerabilitatea mărturisită de Răzvan Mazilu este un model valabil pentru performerii din varii zone artistice.

Destinele personale le reflectă pe cele naţionale. În Requiem. Nu ştii nimic despre mine, Motoko Hirayama şi Răzvan Mazilu se analizează pe sine, devin tipare identitare pentru artiştii de orice fel, reconstruiesc regulile a două culturi diferite şi sfîrşesc prin a se apropia unul de altul. A înţelege este primul pas către celălalt. 

From deep in my heart 
haiku de Issho

Din adîncul inimii mele
Cît sunt de frumoşi
Norii de zăpadă din vest

Requiem. Nu ştii nimic despre mine
Reprezentaţii: 30 noiembrie – Sibiu, 1 decembrie – Cluj, 3 decembrie – Timişoara 
Muzica: Karl Jenkins
Coregrafia: Motoko Hirayama, Răzvan Mazilu, Vlad Merariu
Interpreţi: Motoko Hirayama, Răzvan Mazilu
Concept: Răzvan Mazilu şi Lorena Lupu
Text: Lorena Lupu
Scenografie: Mihai Păcurar
Foto: Tomoaki Minoda
o producţie a Fundaţiei PerfoRM cu sprijinul JTI