Recenta premieră a Teatrului Foarte Mic are un titlu - SatisFUCKtion - care sună a teatru independent şi trimite la hitul Rolling Stones (al cărui remix încheie, de altfel, spectacolul, din păcate fără vocea lui Mick Jagger). De fapt, este vorba despre un text al austriacului Thomas Bernhard (titlul original - La ţintă) care conţine temele preferate ale dramaturgului, teatrul (chinuitor) şi umanitatea (torturată şi torturantă).

Viziunea lui Bernhard asupra teatrului e sumbră, aşa cum o dovedeşte replica pe care o rosteşte actorul Bruscon (jucat de Marcel Iureş în varianta de la Teatrul Act) în Creatorul de teatru – „sîntem închişi pe viaţă în temniţa teatrului, mii de deţinuţi”. Aceeaşi viziune pesimistă se regăseşte şi în SatisFUCKtion unde rosturile teatrului sînt disecate acid sub pretextul vizitei pe care o face un tînăr dramaturg de un oarecare succes unei foste mari actriţe şi fiicei acesteia. Autorii dramatici îşi varsă umorile pe scenă, iar actorii suferă de teama cronică de a nu fi penibili şi de nevoia, şi ea cronică, de a fi adulaţi. Subiectivism şi paranoia – aşa se poate rezuma drastic cinismul fatalist al lui Bernhard în ceea ce priveşte teatrul, cinism rezultat din experienţa personală (se pare că acest text are cele mai multe elemente autobiografice dintre toate scrierile sale şi că ar fi inspirat din relaţia scriitorului cu partenera sa de viaţă, cu 37 de ani mai mare decît el).

Mult mai mult decît filosofia artei dramatice, natura umană pare să îl fascineze pe Bernhard. Mama este întruchiparea unui amplu studiu psihologic. Cu fumurile unei foste glorii şi frustrările unei vieţi personale deziluzionante, ea a devenit un monstru mizantrop şi cinic : „mama şi-a legat copilul de ea pînă se sufocă” îi spune ea cu vădită plăcere fiicei sale pentru ca apoi să concluzioneze sec: „te-am făcut pentru mine”. Reface la nesfîrşit traseul ales (cu superficialitate) pentru propria viaţă şi retrăieşte dezgustul faţă de familia sa (un copil bolnav care moare, altul retardat şi un soţ pe care nu l-a iubit niciodată). Bernhard face o introspecţie sarcastică în societatea contemporană căreia nu îi iartă ipocrizia şi nu îi ascunde viciile.

Spectacolul de la Teatrul Foarte Mic are un atu, pe Valeria Seciu în rolul Mamei (tot ea a jucat rolul Mamei şi în Creatorul de teatru). Marea actriţă construieşte un personaj care stîrneşte reacţii contradictorii. Nu poţi să nu-i admiri detaşarea cu care îşi priveşte propria degradare sau versatilitatea cu care se victimizează numai de dragul manipulării. Şi totuşi, răutatea ei este de-a dreptul respingătoare. Scena „seducţiei manuale” şi inutile a dramaturgului este o dovadă a monstruozităţii sale. Gestul are motive frivole: obişnuinţa de a fi dorită şi plăcerea de a-i fura fiicei sale un bărbat pe care aceasta şi-l doreşte. Mama nu permite nimănui să fie fericit.

Thomas Bernhard scrie mult şi, deşi textul a fost drastic redus, percepţia este tot de „prea lung”. Profilul Mamei este previzibil de la un punct încolo şi spectacolul devine monoton. Povestea se desţeleneşte greu, durează pînă te prinde, după care te pierde de prea multe ori. Regizoarea Theo Herghelegiu recurge la un artificiu, un personaj-oglindă, reflexie a Mamei la tinereţe, cînd era un fel de animal neîmblînzit (ce evoluţie a avut pînă la a ajunge un tiran domestic!). Tînăra actriţă Mihaela Popa are un corp frumos şi încă puber astfel că apariţiile sale nude sînt o încîntare pentru ochi fără a fi obscene, dar personajul devine obositor întrucît apare prea des, nu face nimic semnificativ şi nuditatea sa nu se justifică. Partenera Mamei ar fi trebuit să fie Fiica. Din păcate, Florina Gleznea (actriţă talentată, după cum a dovedit în Martha din Cui i-e frică de Virginia Woolf) creează un personaj confuz care, inexplicabil, uneori suferă de un retard serios, iar alteori e perfect normal. Cristian Popa în rolul Scriitorului este o apariţie plăcută, cu un moment bun în scena „seducţiei”.

Decorul (Dan Titza) oferă o surpriză prin redesenarea spaţiului de la Foarte Mic. În rest însă, este destul de tern (un interior-exterior cu o mochetă ca o iarbă arsă în care sînt plantate mici reflectoare). Nici prologul jucat în foaier nu e foarte inspirat întrucît dacă nu stai chiar lîngă actori, nu vezi nimic.

SatisFUCKtion este un spectacol cu premise bune, dar care nu îşi atinge potenţialul. Sper ca Valeria Seciu să-şi găsească la un moment dat un spectacol pe măsură.


SatisFUCKtion
o farsă de Thomas Bernhard, traducerea Victor Scoradeţ
Cu: Valeria Seciu, Florina Gleznea, Cristian Popa, Mihaela Popa
Regia: Theo Herghelegiu
Scenografia: Dan Titza
Asistent scenografie: Cristina Milea
Coregrafie: Andreea Duţă
Compoziţie muzicală: Dragoş Alexandru 
Foto: Alois Chiriţă

Oana Stoica este jurnalist și critic de teatru.