Dacă a ratat dintr-un motiv sau altul spectacolul de premieră şi vrea totuşi să fie la curent cu ce se întîmplă, cronicarul de teatru merge la o reprezentaţie obişnuită, stînd alături de plătitorii de bilet care vor satisfacţii pe măsura acestui preţ. Dacă unele persoane au venit să rîdă, apoi rîd, indiferent de ce se întîmplă pe scenă. Dacă alte persoane nu vor să piardă legătura cu agenda telefonică, lasă mobilul deschis şi răspund chemărilor. Cei veniţi să se amuze consideră că întîmplarea face parte din spectacol şi beneficiază de o porţie de rîs suplimentar. Unii spectatori şi-au făcut educaţia privind televizorul, ei şopocăiesc tot timpul, comentează, emit ipoteze cu privire la ceea ce se va întîmpla. Unii oameni merg la teatru din instinct de conservare: pentru că îşi aduc aminte de emoţiile încercate odată, alţii - pentru că în mediul unde funcţionează acest mod de petrecere a timpului liber este valorizat, există şi o categorie gata să repete o experienţă agreabilă, există şi amatori de noi experienţe, iar dialogul cu scena poate fi una dintre ele, altora drumul spre scenă li se pare o scurtătură spre glorie care nu presupune în mod necesar alfabetizarea... Se mai pot adăuga fel şi fel de motive şi impulsuri, dar stăruie senzaţia că s-a întrerupt circuitul normal, cel care leagă informaţia despre teatru cu cronica teatrală şi cu realitatea scenică. Cînd facem lista spectacolelor de succes (vîndute pînă la ultimul loc, indiferent de ziua săptămînii cînd sînt programate), observăm că ele nu au decît o vagă legătură cu Premiile UNITER, cu selecţia de la festivalurile naţionale sau locale, cu premiile, cu topurile stabilite de critici, cu instituţiile formale sau informale producătoare de ierarhizări. Criteriile care ţin spectacolele pe afiş - în sălile mari, să le zicem burgheze - se leagă de bursa actorilor, de propaganda din gură în gură. Pentru spaţiile neconvenţionale funcţionează zvonul despre caracterul şocant al evenimentului, atrăgător dintotdeauna, deşi a dispărut un puternic stimul de propagandă teatrală: faima celui interzis de cenzură. ŞAPTE SERI, 24-FUN, TIMEOUT Sînt greu de inventariat căile parcurse de actualii şi viitorii amatori de teatru pentru a face cunoştinţă cu oferta. În Bucureşti există trei reviste, cu o bună răspîndire, dedicate exclusiv recomandărilor pentru timpul liber: Şapte seri, 24- Fun şi TimeOut. În primele două, este prezentă informaţia strict necesară: autorul, titlul, sala, cu adresă şi număr de telefon, ziua săptămînii şi ora de începere a spectacolului, preţul biletului. Rubricile dedicate explicit sau implicit fenomenului sînt comentarii fără prea mare legătură cu viaţa curentă a scenei. Cea mai ambiţioasă este TimeOut: bilunar, în afară de o cronică de specialitate, teatrului i se dedică lista exhaustivă a spectacolelor din intervalul de timp dat, listă împodobită cu steluţe şi dotată cu ceea ce ar trebui să fie scurte recomandări. Criteriile acordării numărului de steluţe - şase posibile, în mod real cel mai prost spectacol are două, cel mai bun, cinci - sînt greu de descifrat, dar ceea ce se vede cu ochiul liber este desăvîrşita neconcordanţă între nota acordată şi caracterizare: despre Noiembrie (spectacol al Naţionalului bucureştean) ni se pune că "Olga Tudorache radiază de energie", iar "dialogul despre adevăr şi iubire este condus cu fineţe de marea actriţă". Atunci de ce doar două steluţe? Mai sînt şi alte nedumeriri, şi din nou inevitabilul Take, Ianke şi Cadîr încurcă orice încercare de concluzie raţională: în recomandare ni se spune că e o comedie perfectă pentru ieşire la teatru cu familia, dar i se dau nişte biete trei steluţe. Atîta tot pentru perfecţiune?! Ori prezenţa familiei coboară nivelul estetic? Recomandarea în acest context ar trebui să se limiteze la o scurtă şi obiectivă relatare a subiectului (gen jurnalistic extrem de pretenţios), fără imposibile aspiraţii de exprimare a personalităţii criticului. În presa cotidiană, cronica teatrală - cu cîteva notabile excepţii: Gândul, Cotidianul, Ziua - e absentă. Abundă "informaţia" teatrală, uneori departe de adevăr: pentru a se demonstra eşecul lui Ion Caramitru ca director al Naţionalului bucureştean, i se atribuie acestui teatru un spectacol al Teatrului "Sică Alexandrescu" din Braşov (Evenimentul zilei). Cînd nu e o înşiruire de titluri şi autori, ni se povesteşte viaţa celor consideraţi a fi vedete - uneori persoane fără nici un trecut, dar mai ales fără nici un viitor teatral -, se fac jocuri de cuvinte, bancuri, se promit trupuri dezbrăcate şi alte "surprize" de gen. Cînd te aştepţi mai puţin, la capătul unei fraze unde ni se spune care e felul de mîncare preferat de regizor, apare o apreciere referitoare la structura de imagini a spectacolului. E o combinaţie indigestă şi atît informaţia cît şi aprecierea îşi ratează scopul: nu-i informează pe eventualii spectatori la ce să se aştepte cînd merg la un spectacol sau altul. La acest capitol rămîne de adăugat că posturile de radio şi de televiziune, cînd se ocupă de teatru, îi invită în studio pe autori şi urmează "laudă-mă, gură!" pe diverse voci; în emisiunile specializate, relicve ale unor preocupări sistematice, discuţia se duce între cunoscători, uneori legaţi prin indestructibile relaţii de prietenie. Cînd aceste relaţii se năruie, ele sînt înlocuite cu altele, la fel de indestructibile. În teatru, oamenii singuri nu au o viaţă creatoare lungă. CRISTINA BAZAVAN ŞI CRONICARUL DE LA THE NEW YORK TIMES Descrierea a ceea urmează să vadă sau eventuale explicaţii în legătură cu ce au văzut, aşteaptă spectatorii şi de la criticii (cronicarii) teatrali. Pe la colţuri, toată lumea e nemulţumită de prestaţia lor, dar a existat un om care şi-a exprimat public nemulţumirea, Cristina Bazavan: "Mă duc rar la teatru pentru că m-am fript cu montările româneşti şi suflu-n orice piesă, dar şi pentru că, rareori, găsesc în cronicile de specialitate ceva care să mă convingă să intru în sălile de teatru. E motivul pentru care astăzi, în ziua deschiderii Festivalului Naţional de Teatru, vreau să vă spun dvs., criticilor de profil, oful meu. Nu sînt din lumea teatrului, nu am studii de specialitate, nu ştiu mai mult de 10 nume de actori şi regizori de acum 50 de ani. Sînt un spectator obişnuit, care merge la teatru de bucurie, ca să simtă o energie specială, ca să se minuneze cum între el şi cei de pe scenă se creează un flux prin care se transmit, în dublu sens, emoţiile. Dar sînt un spectator care, din cauza "scrierilor" dvs., nu are repere ca să poată alege unde să meargă" (Liternet). Mai departe ea reproşează criticilor că opiniile lor sînt determinate de relaţiile prieteneşti cu artiştii şi că folosesc neologisme cum ar fi "abulic", "aprehensiune", "soporifică". Ar fi trebuit să fie emoţionat. Nu prea e. Că n-are studii de specialitate e, probabil, adevărat. Că nu e din lumea teatrului e un fel de a spune. Cristina Bazavan scrie în Jurnalul naţional cronici de film, pe Liternet pot fi citite cronicile ei de teatru, recent a semnat tot acolo un jurnal de creaţie al spectacolului Pescăruşul de Cehov, elaborat de regizorul Andrei Şerban la Sibiu. Ne informează că răspunde de felul cum este oglindit teatrul în revista Tabu. Minunat. În revista Tabu. teatrul nu este oglindit. (Teatrul în general, nu Andrei Şerban personal.) Toată zarva cu scrisoarea a fost o modalitate de a-şi anunţa prezenţa într-un spaţiu nefrecventat, dar detestat. Ceea ce nu înseamnă că absenţa autorităţii criticii de teatru nu este un factor care contribuie la ruperea legăturilor dintre teatru şi public. Este frecvent evocat cronicarul legendar de la The New York Times: se spune că prin cronica apărută a doua zi după premieră el distrugea sau dădea certificat de existenţă unui spectacol. Mă sîcîie o întrebare din amonte: care e în România ziarul de mare tiraj cu autoritatea politică şi intelectuală necesară pentru acceptarea şi susţinerea unor asemenea opinii tranşante? În susţinerea sau desfiinţarea unui spectacol nu intră doar considerente legate de ego-ul permanent inflamat al creatorilor, ci şi chestii cu bani. Pe urmă: nu cred că scopul vieţii unui cronicar este o asemenea acţiune directă în cotidianul teatral. Omului obişnuit să meargă la teatru ar trebui să i se ofere posibilitatea ca, în ziarul citit, nu în primul rînd de dragul cronicii teatrale, să afle ce crede cutare despre un spectacol şi să aibă posibilitatea să verifice dacă se potrivesc în gusturi şi opinii. Celui care nu are acest obicei, să i se stîrnească acum curiozitatea pentru un gen de distracţie care uneori te poate pune pe gînduri. Are dreptate Cristina Bazavan cînd îi cerea cronicarului de teatru să scrie inteligibil şi să-şi formuleze limpede opiniile. Nu e un rezultat uşor de atins în absenţa studiilor. Din acest punct ar trebui să înceapă discuţia importantă şi serioasă despre prezenţa noii dramaturgii româneşti şi străine, despre obsesiile şi viziunile regizorale, despre limbajul teatral, despre tradiţie şi inovaţie, despre actorii minunaţi care stau stagiuni de-a rîndul pe margine, despre aptitudinea cronicarului de a deosebi un spectacol bun de unul gustos, despre puterea de a duce bunele intenţii spre un final public verificabil. Altădată. (M. B.)