Alegerile prezidențiale din Iran de pe 19 mai au fost paradoxale și potențial pivotante. Totul a început ca o aventură somnoroasă – o victorie probabilă pentru actualul lider, Hassan Rouhani, care candida împotriva unei echipe pestrițe de conservatori sau ciocoi. Mai mult decît atît, o președinție cu două mandate a fost ceva implicit în Republica Islamică începînd cu 1981. Atacurile timpurii asupra lui Rouhani au fost astfel văzute doar ca eforturi ale liderului suprem Ali Khamenei, ale aliaților săi conservatori clerici, și ale Gărzii revoluționare de a slăbi cel de-al doilea mandat al său.

Dar apoi alegerile s-au transformat într-o cursă aprinsă, conservatorii coalizîndu-se în jurul unui candidat pe cal negru, Ebrahim Raisi, un jurist cu o istorie de brutalitate împotriva opoziției. Faptul că, anterior, Khamenei îl numise pe Raisi la conducerea celei mai puternice fundații caritabile religioase din Iran nu a mai fost perceput ca acordarea unei simple sinecuri, ci ca o mutare menită să-l poziționeze ca posibil viitor lider suprem.

În general, se credea că o victorie pentru Raisi la prezidențiale i-ar garanta, în principiu, succesul în eventuala luptă pentru succesiunea lui Khamenei, care la rîndu-i fusese catapultat în funcția de lider suprem, din postura de președinte, după moartea ayatollahului Ruhollah Khomeini. Cu un Khamenei despre care se spune că suferă de cancer, problema succesiunii a devenit acută. În consecință, considerabilul aparat conservator ideologic, instituțional și de propagandă a fost mobilizat în favoarea lui Raisi și împotriva lui Rouhani.

Ca răspuns, Rouhani, cel pînă acum atent și pragmatic, și-a lepădat precauțiile și a îmbrățișat fără rezervă criticile mișcării reformiste la adresa status quo-ului. Simpatizanții reformei și mișcării democratice din Iran – studenți, femei, artiști și tăcuta societate civilă neabătută din Iran – au intrat în acțiune și au transformat alegerile într-un surprinzător de fierbinte referendum asupra viitorului țării.

Social media au fost utilizate pe scară largă de ambele părți. Suporterii lui Rouhani au folosit platforme on-line nu doar pentru a mobiliza alegătorii, ci și pentru a verifica propunerile lui Raisi și a-i expune acțiunile anterioare în suprimarea opoziției. De mai multe ori, susținătorii lui Rouhani s-au referit subtil la chestiunea succesiunii, sugerând că alegerile priveau de fapt soarta Iranului pentru următorii 40 de ani.

Conservatorii au folosit atît mijloacele de comunicare socială, cît și controlul lor asupra radioului  și televiziunii iraniene, pentru a evidenția situația economică gravă și promisiunile neîndeplinite ale lui Rouhani cum că toate sancțiunile internaționale vor fi ridicate după ce Iranul a convenit în 2015 asupra acordului nuclear cu Organizația Națiunilor Unite (și prin extensie cu Statele Unite).

În consecință, a devenit clar că două paradigme politice concurente se luptau pentru sufletul Republicii Islamice. Conservatorii sînt animați de dorința de a menține sub control economia dominată de statul iranian; preferința pentru managerii pioși în fața tehnocraților; aversiunea față de globalizare; înclinația de a alia Iranul cu Rusia (și China) împotriva Occidentului, în special a SUA; persistența exercitării puterii șiite prin extinderea sprijinului Iranului față de președintele sirian Bashar al-Assad și Hezbollah-ului din Liban; antipatia față de deschiderea culturală; și continuarea misoginismului din societate.

La ultimele trei alegeri, această paradigmă a reușit, de obicei, să cîștige 15-17 de milioane de voturi. (Singura excepție a fost alegerile din 2009, în care conservatorul Mahmoud Ahmadinejad a primit, în mod presupus, mai mult de 25 de milioane de voturi, dînd lumii „miracolul” celui de-al doilea mandat.) Pentru a-și majora cota la vot, Raisi a promis triplarea subvențiilor lunare plătite numerar de către guvern practic fiecărui cetățean.

În schimb, paradigma reformistă susține o societate mai deschisă; un guvern condus de tehnocrați competenți; o încheiere a capitalismului cu favoritisme; un efort viguros de atragere a investițiilor străine directe; mai puțin cenzură; o relație mai conciliantă cu diaspora vastă și puternică a Iranului; și o mai mare egalitate pentru femei și minoritățile religioase și etnice marginalizate. De asemenea, această tabără respinge ideea unor creșteri ale subvențiilor în numerar, ca fiind o aventură economică și imposibile din punct de vedere fiscal.

Aproximativ 40 de milioane de alegători din 55 de milioane de cetățeni ai Iranului – aproape 73% – s-au deplasat la urne, adesea înfruntînd cozi lungi. 25 de milioane din cei 40 de milioane (62,5%) au votat pentru paradigma reformistă, oferind o victorie răsunătoare lui Rouhani.
În același timp, candidații reformatori pentru consiliile locale au obținut victorii majore în întreaga țară. În Teheran, de exemplu, candidații reformiști au cîștigat toate locurile, asigurînd faptul că actualul primar – el însuși un candidat conservator la prezidențiale – va rămîne în curînd fără  loc de muncă. Chiar și în orașul natal al lui Raisi, Meshed, un bastion al conservatorilor, o femeie reformistă a cîștigat cele mai multe voturi.Și totuși, dacă este să luăm în considerare precedentele istorice, victoria decisivă a lui Rouhani nu înseamnă sfîrșitul puterii conservatoare. Bazîndu-se pe Gărzile Revoluționare, Khamenei deține o parte disproporționată de putere. În orice caz, viitoarea traiectorie a Iranului va fi determinată nu numai de Rouhani și de tabăra conservatoare, ci și de evoluțiile regionale și de politica adoptată de administrația președintelui SUA, Donald Trump.

În anii 1980, SUA nu și-au formulat politica față de blocul sovietic fără a lua în considerare cu atenție și evoluțiile politice interne de acolo. Și acum ar fi o nebunie pentru SUA să formuleze o politică privind Iranul și Orientul Mijlociu, fără a acorda atenția meritată și desfășurărilor interne.

Abbas Milani este cercetător și co-director al Proiectului Democratizării Iranului la Institutul Hoover și conduce departamentul de studii iraniene de la Universitatea Stanford.
©Project Syndicate, 2017

www.project-syndicate.org

traducere de Andrei MANOLESCU

Foto: Rouhani, adevarul.ro