Are 40 ani; este, în același timp, directorul muzical a două dintre cele mai importante orchestre de dincolo și de dincoace de Ocean – Orchestra Simfonică din Boston și Orchestra Gewandhaus din Leipzig; și înregistrează, în același timp, 3 proiecte discografice dintre cele mai ambițioase: integrala simfoniilor de Șostakovici cu Orchestra Simfonică din Boston, integrala simfoniilor de Bruckner cu Orchestra Gewandhaus din Leipzig și integrala simfoniilor de Beethoven cu Orchestra Filarmonicii din Viena, în cadrul unui contract semnat cu Deutsche Grammophon în aceeași zi. Nici Herbert von Karajan, recunoscut drept un campion al înregistrărilor, nu a avut în paralel asemenea proiecte discografice!

Și nu face deloc superficial ceea ce face; proiectul Șostakovici, în cadrul căruia au apărut deja 4 albume, deține un adevărat record de premii Grammy – 4 pentru 3 discuri, ultimele premii obținute în 2019 pentru cea mai bună interpretare orchestrală și cel mai bun sunet. Al patrulea album din serie a apărut în 22 februarie 2019, deci încă nici nu a avut șansa de a lua vreun premiu Grammy, însă timpul nu e pierdut!

Andris Nelsons s-a născut în noiembrie 1978 la Riga, în Letonia. La 5 ani a fost fascinat de o reprezentație cu opera Tannhauser de Wagner, un moment care a rămas una dintre amintirile cele mai puternice din copilăria lui. A studiat pianul și trompeta, a cîntat și într-un cor. A studiat dirijatul la Sankt Petersburg și a fost discipolul celebrului Mariss Jansons. Cariera sa dirijorală a început în anul 2003, cînd a devenit dirijor al Orchestrei Operei Letone; au urmat angajamente la City of Birmingham Symphony Orchestra, în calitate de dirijor principal, între 2007 și 2015; în 2014 a devenit directorul muzical al Orchestrei Simfonice din Boston și în 2018, capelmaistru al Orchestrei Gewandhaus din Leipzig. În tot acest timp, a dirijat în calitate de invitat cele mai importante orchestre ale lumii, de la Filarmonica din Berlin la Concertgebouw din Amsterdam. Andris Nelsons este, cu siguranță, unul dintre staturile incontestabile ale artei dirijorale contemporane; l-am putut admira și la București, în cadrul ediției din 2015.

Cum se explică succesul lui fulminant? O tehnică dirijorală impecabilă, venită din tradiția rusă de cea mai bună calitate și trebuie să recunoaștem că școala rusă de dirijat rămîne una dintre cele mai bune din lume. Un simț muzical ieșit din comun, capacitatea de a comunica cu muzicienii din orchestră, dar și cu publicul; energie, viziune și o tușă personală pe care o aduce oricărei partituri pe care o abordează. Plus o experiență de viață care îi permite să înțeleagă o partitură dincolo de tot ceea ce e scris pe hîrtie.

Simfoniile a VI-a și VII-a de Dmitri Șostakovici

Cred că acest din urmă aspect, legat de experiența de viață, este crucial în succesul pe care-l au discurile care au apărut în seria integralei simfoniilor de Dmitri Șostakovici. Pentru că nu poți înțelege cu adevărat muzica lui Șostakovici dacă nu ai trăit ceva din ce a însemnat comunismul, în special cel stalinist. Inițial, proiectul lui Nelsons s-a intitulat “Șostakovici în umbra lui Stalin” și trebuia să cuprindă simfoniile de la a cincea la a zecea, compuse între 1936 și 1953 cînd Șostakovici a avut o relație extrem de tensionată cu regimul stalinist și cu Stalin însuși. Succesul primului disc (2015), cu Simfonia a X-a, care a luat un premiu Grammy în 2016, a făcut ca seria să fie extinsă la integrala celor 15 simfonii de Șostakovici. Pînă în prezent, au mai apărut înregistrările simfoniilor cu numerele 5,8,9 (2016), 4 și 11 (2018); în 22 februarie 2019 au apărut Simfoniile cu numerele 6 și 7.

Simfonia a VII-a, Leningrad, este unul dintre cele mai cunoscute opusuri simfonice ale lui Dmitri Șostakovici. O simfonie scrisă între 1939 și 1941, evocînd războiul trăit la propriu de Șostakovici: primele trei părți au fost scrise chiar în Leningradul asediat de trupele naziste, ultima, după evacuarea la Samara. 500.000 de oameni au murit în Leningradul asediat, iar simfonia, chiar dacă însușită de propaganda sovietică drept o descriere a victoriei sovieticilor în fața naziștilor, este mai curînd un omagiu adus acestor victime. Da, este vorba despre victorie, dar victoria este foarte amară! În plus, există o interpretare încă mai extinsă asupra intențiilor pe care le-a avut Șostakovici cu această partitură, care vorbește despre impactul dezastruos pe care oricare formă de totalitarism îl poate avea pentru societate: și nazismul, dar și comunismul. De altfel, această dublă cheie de interpretare este caracteristică pentru multe dintre lucrările lui Șostakovici, care aveau un dublu sens: unul al propagandei și altul, al muzicii în sine.

Iată și cazul simfoniei a VI-a, scrisă în 1939. Vine după simfonia a cincea, cu care Șostakovici s-a realibilitat în fața regimului stalinist care-l trimisese în dizgrație după premiera operei Lady Macbeth din Mțensk; iar dizgrația nu însemna doar că era denigrat în Pravda, ziarul partidului comunist, ci și că un an întreg, Șostakovici a dormit cu bagajul la ușă, așteptînd să fie ridicat de NKVD și trimis în Siberia. Totuși, prestigiul său a contat foarte mult și după premiera simfoniei a cincea, a fost considerat reabilitat. Într-un interviu din 1939, Șostakovici declara că își dorește ca simfonia sa a șasea să fie mai senină decît a cincea, însă istoria a schimbat planurile inițiale: în 1939 a izbucnit al doilea război mondial, s-a semnat pactul Ribbentrop-Molotov, iar toate aceste tensiuni se regăsesc în această simfonie neobișnuită în trei părți, din care prima și a treia sînt lente.

Lectura lui Andris Nelsons asupra acestor simfonii, a șasea și a șaptea, este entuziasmantă, cu atît mai mult cu cît înregistrările au fost realizate în timpul unor concerte live din 2017: nu doar că are la dispoziție extraordinarul aparat orchestral care este Orchestra Simfonică din Boston, dar avem imagini, istorie vie în aceste interpretări în care niciun detaliu nu este lăsat deoparte și în care regăsim nu doar drama unui popor, ci a unei lumi întregi care a cunoscut în prima jumătate a secolului XX ororile a două războaie mondiale și ale totalitarismului. Mai ales pentru cei mai tineri, audiția simfoniilor de Șostakovici este o lecție: aceea că pacea și bunăstarea nu sînt un dat, ci un lux al societății în care trăim astăzi și că totul se poate nărui, oricînd.

Simfoniile a șasea și a șaptea de Șostakovici cu Andris Nelsons au fost difuzate de Radio România Muzical și pot fi reascultate aici.

Simfoniile a VI-a și a IX-a de Bruckner cu Andris Nelsons

În 2018, Orchestra Gewandhaus din Leipzig a aniversat 275 ani de existență. Și cum din februarie 2018, noul capelmaistru al venerabilei orchestre germane, al 21-lea, a devenit Andris Nelsons, au fost gîndite mai multe proiecte menite să marcheze atît aniversarea, cît și noul directorat. Au fost concerte, dar și un proiect discografic: integrala simfoniilor de Bruckner din care au apărut Simfoniile nr. 3 (2017), nr. 4 (2018), nr. 7 (2018) și nr. 6 și 9 (2019), toate, înregistrări din concerte live.

Fiecare dintre simfoniile bruckneriene este însoțită și de o lucrare wagneriană; e simplu de explicat această asociere, odată prin legătura lui Wagner cu Leipzig și Gewandhaus (Wagner s-a născut la Leipzig și prima lui lucrare lucrare simfonică a fost cîntată în premieră de Orchestra Gewandhaus), apoi, prin prisma experienței personale a lui Nelsons, care a ales să devină muzician după ce a văzut opera Tannhauser de Wagner.

Anton Bruckner este văzut în general ca un compozitor mai dificil, mai curînd prin semnificațiile muzicii sale, decît prin sonorități, care sînt vădit romantice. Ca și la Mahler sau Șostakovici, întîlnim dimensiuni foarte mari la simfonii (în jur de o oră sau peste o oră), desigur, mai greu de urmărit decît o piesă pop de astăzi, care are în medie cam 3 minute….

Anton Bruckner a fost un om foarte credincios, iar acest lucru transpare din ethosul simfoniilor sale; ultima sa simfonie, a noua, pe care a lăsat-o neterminată în 1896, cînd s-a stins din viață, este dedicată „iubitului său Dumnezeu”. Că a fost o întîmplare sau nu, Simfonia a IX-a are trei părți finalizate, care se și cîntă astăzi, două părți lente încadrînd un scherzo viguros, prevalența părților lente venind și mai mult în sprijinul dedicației lui Bruckner.

În interpretarea simfoniei a IX-a de Bruckner, despre care cronicari internaționali deja au scris că este una dintre cele mai bune realizate în secolul XXI, Nelsons pune accent pe majestuozitatea partiturii și a construcției acelor coloane sonore specifice muzicii bruckneriene. Este servit de o formidabilă orchestră, recunoscută, de altfel, pentru calitatea excepțională a muzicienilor de la partidele instrumentelor de suflat și de coarde. Gewandhaus are o îndelungată istorie în interpretarea muzicii bruckneriene, iar acest lucru se simte; de altfel, unul dintre argumentele alegerii proiectului Bruckner a fost acela că Simfonia a VII-a de Bruckner a fost interpretată în premieră de Orchestra Gewandhaus și a fost cel mai mare succes pe care l-a cunoscut Bruckner în viața sa de compozitor.

Pentru Simfonia a VI-a de Bruckner, Nelsons mizează pe urmărirea detaliilor în tempo-uri mai lente decît se abordează în mod obișnuit; discursul său este minuțios construit, deși imaginea generală poate avea, uneori de suferit. În orice caz, o audiție de neratat, așa cum este întregul proiect Bruckner, mai ales pentru cei care vor să-și educe gustul artistic, atenția și...răbdarea. Da, e un curaj pentru o casă de discuri să lanseze o integrală Bruckner, însă contează mult numele lui Nelsons și faima Orchestrei Gewandhaus, așa că vă invit să ascultați Simfonia a IX-a la Radio România Muzical, luni, 1 iulie, de la ora 19.00, și întregul album, pe site-ul proiectului Discurile anului 2019.

Cristina Comandașu este critic muzical.