Exorcizarea lui Nick Cave
Nick Cave & The Bad Seeds, Push The Sky Away, Bad Seed Ltd., 2013.
Push the Sky Away e al doilea album solo al lui Nick Cave, după Boatman's Call de acum 15 ani. Sigur, materialul îi creditează și de această dată pe Bad Seeds, însă trupeții sînt la fel de prezenți pe album ca și în scena de pe copertă, fotografiată în dormitorul soților Nick Cave și Susie Bick. E o afacere de familie, la prima vedere am avut impresia că Nick Cave își dă nevasta afară dintr-o cameră, dar la un studiu mai atent am remarcat că a tras doar perdelele de pe o fereastră a dormitorului. Dacă să dea cu lumină peste nevasta ce-și ține fața în palme, ori să o arunce pe fereastră, nu îmi dau seama. Sînt piese pe albumul acesta care sugerează ambele variante și cu siguranță cei de la Bad Seeds nu au un cuvînt de spus în această dispută.
Mick Harvey a simțit că nu e treaba lui și a plecat, începuse să aibă propriile turnee și albume solo, avea prea multă muzică ținută în el, care nu mai încăpea pe albume solo Nick Cave. Blixa a plecat din motive similare, cu 10 ani înainte. Trupa pare să se fi reconfigurat prin recuperarea chitaristului Barry Adamson, venit din The Birthday Party și prezent în grup pentru o scurtă perioadă la începutul anilor 80, însă albumul de față e de așa natură încît nu ne lasă să înțelegem dacă acesta are vreo șansă să compenseze plecarea lui Harvey și a lui Bargeld. Deocamdată pare inclus pe listă doar ca să nu argumentăm că trupa nu mai are chitarist, deci nu mai e rock.
Inflația de ego din muzica Nick Cave and the Bad Seeds a partajat grupul într-atît încît azi, dacă vrei să îi asculți pe Bad Seeds trebuie să te duci la albumele Grinderman, în timp ce pe acest nou album oficial îl auzim mai degrabă pe Nick Cave, acompaniat de cîteva gesturi instrumentale din partea colegilor săi.
De la "I don't believe in an interventionist God / But I know, darling, that you do", pînă la "I believe in God / I believe in mermaids, too", de la "Green Eyes" (ai lui PJ Harvey) la "Wide Lovely Eyes" (ai nevestei) au trecut, iată, 15 ani. Boatman's Call a fost susținut instrumental de pian, suna ca un tribut adus erei melodioase din cariera lui Leonard Cohen și spunea povești intime și concrete, despre iubiri recente și planuri de dezintoxicare. A fost sfîrșitul unei epoci și începutul alteia, marcată de căsnicie, copii, abstinență și pierderea unor prieteni-membri de bază ai trupei. Noul album are versuri mult mai abstracte, instrumentele zgîndărite pe fundal sînt de data asta de coarde și totul sună ca un tribut adus perioadei mormăite din cariera lui Cohen (în cazul acestuia din urmă, e totuși vîrsta de vină), cu numeroase bucăți ce aduc aminte de recitatul lugubru al misticilor Current 93. Nu vom afla pînă la următorul album dacă avem aici un nou sfîrșit / început de epocă.
Albumul a fost promovat prin două clipuri realizate de regizori de marcă - "We No Who U R" (de Gaspar Noe) și "Jubilee Street" (de John Hillcoat, regizorul filmelor scrise de Nick Cave în ultimii ani). Două selecții reprezentative, în sensul că nimic altceva nu se întîmplă pe album. Nici o piesă nu bruiază minimalismul instrumental și cîntatul șoptit-bolborosit-recitat. Un dram de spirit blues rock, foarte temperat, se poate auzi pe piesa dedicată particulei lui Dumnezeu - "Higgs Boson Blues".
"Boatman's Call" a fost cel mai de succes album al artistului, cu cele mai emoționante (dar și simpliste) balade compuse de Nick Cave. Materialul de față pare să țintească o performanță similară. Doar că problemele lumești de atunci erau universale, toată planeta s-a regăsit în ele, în timp ce tezele pe seama prostituției și a particulei lui Dumnezeu au un public țintă mult mai dificil de identificat. Îmi doresc ca rockerul Nick Cave să nu fi fost exorcizat definitiv (nu s-au anunțat intenții de continuare a proiectului Grinderman). Căci individul ăsta care a rămas să cînte sub numele său seamănă tot mai mult cu eroul romanului lui Cave: Bunny Munro, comis-voiajorul obsedat sexual, delirînd și lipsit de prieteni, din pricina căruia s-a sinucis nevasta și s-a îmbolnăvit copilul.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
Citiţi aici şi recenzia lui Paul Breazu la acest album.
