Aranjîndu-și cochet în oglindă aripioarele papionului, cu numai o singură oră înaintea lansării antologiei retrospective de proză scurtă, editorul ei, criticul literar Marius Chivu, nu bănuia că devenise unealta cunoscutului efect fluture. Așa că, aruncînd o ultimă privire spre luciul care îi prezenta un bărbat frumos cu care se obișnuise deja, ieși pe ușă fluierînd o melodioară tîmpită, semn al lipsei de griji.

Una dintre fundițele pepit, care atîrna potolită acuma lîngă gulerul scrobit, fîlfîise nonșalant cu cîteva minute mai devreme, atunci cînd palmele elegante și degetele pricepute în mai multe treburi ce țin de natura umană o răsuciseră autoritar. Jocul ei întortocheat învîrtise fuioarele de aer într-un așa fel, încît de-acuma, vîntul reavăn, de toamnă umedă, începuse să se preumble prin tot Bucureștiul. Din această cauză, toți invitații la așteptatul eveniment, scriitori cu locuința în capitală, se prezentară la Tîrgul de Carte foarte gros îmbrăcați.

O consecință asemănătoare, însă de data aceasta mai puțin apropiată fenomenelor fizice, fusese provocată în ultimele zile chiar de apariția respectivului volum, ale cărui coperte, zburătăcind înțelesul cărții între paginile principalelor reviste de cultură, declanșaseră un vîrtej de comentarii asupra selecției făcute de Chivu. Din batist fin sau din hîrtie, fluturii continuau să bată din aripi.

La Tîrgul de Carte lumea venise puhoi, astfel încît unii dintre patronii cîtorva edituri mai vizibile se gîndeau sincer că nu mai sînt destui autori care să poată ostoi această sete de lectură. Totodată, afluența de public le confirma drumul pe care o apucaseră în afaceri. Și îi liniștea în privința viitorului lor și-al odraslelor. Policrom, editura care publicase antologia de proză scurtă, își concepuse standul într-o cheie modernă, apelînd la un designer ieftin, dar cu idei. Așa că, paralelipipedul realizat din module telescopice de aluminiu, pavoazat cu portretele în sepia ale cîtorva autori reprezentativi ce se aflau sub contract, era pregătit să-și primească oaspeții – șaisprezece dintre cei douăzeci și trei de scriitori antologați. Loc era destul, pentru toți, așa gîndise și responsabila spațiului respectiv, care, încă de la primele ore ale dimineții, avusese grijă să facă aprovizionarea cu apă plată – pentru artiștii ceva mai în vîrstă, supuși regimurilor stricte de alimentație, cu aceea carbogazoasă – preferată de noul val și, în fine, cu saleurile și fursecurile pe care urmau să le ronțăie, împreună, într-o comuniune perfectă, autorii și admiratorii lor.

Dacă existase vreo problemă ținînd de aglomerație, aceea putea privi, iarăși, numai cartea nou apărută, despre care mai mulți scriitori, frustrați pentru că nu făcuseră obiectul selecției, afirmaseră răspicat că s-ar fi putut crea loc și pentru ei. Reprezentantul energic al acestei facțiuni publicase, cu titlul „De ce 435 și nu 500?”, un articol care făcuse oarecare vîlvă și în care dezbătuse virulent pe seama numărului de pagini ce găzduiseră acele patruzeci de texte scurte. Una dintre afirmațiile sale, temeinic documentată, era aceea că numărul 435 se potrivește prea bine cu perioada orbitală a planetei Marte, exprimată în zile pămîntești, fapt care ar plasa tomul sub zodia nefastă, a conflictelor alimentate de zeul roman al războiului, căruia astrul îi împrumutase numele. Mai mult, purtătorul de cuvînt al acestor nemulțumiți sublinia că simbolul corpului ceresc, săgeata cu vîrful în sus, același care în biologie reprezintă sexul masculin, înrîurise preferințele lui Marius Chivu, aproape în mod exclusiv, către beletriștii bărbați, ceea ce, bineînțeles, nu putea fi decît expresia discriminării sexuale. Citatul din prefața în care antologistul prezenta argumentul demersului său și criteriile pe care se bazase la realizarea lui, părea să îi dea dreptate: "din cei 23 de scriitori selectați, doar 3 sînt fete (de altfel, una din concluziile personale este că, la noi, fetele nu scriu proză scurtă)."

Vîntul iscat din nodul cravatei pepit apleca de acuma, cînd încolo, cînd încoace, plopii înalți care pot fi văzuți prin București, umplînd cu rumoare și temere studiourile de știri care începuseră atacul asupra primăriilor de sector. Dar pavilionul imens și supraîncălzit, unde se desfășura ultima zi a Tîrgului de Carte, decupa frumos realitatea, lăsînd lumea iubitorilor de cuvinte să tîrguiască în pace.

Exact la ora anunțată, criticul și masa de scriitori invitați s-au prezentat, pe rînd, cu microfonul în mînă, în fața asistenței curioase. Ca de fiecare dată, s-au spus lucruri amestecate, și consistente, și banale, s-au făcut mulțumirile de rigoare, avîndu-se grija aproape maladivă a echilibrului oratoric și acordurilor corecte, așa după cum trebuie să își exprime trăirile niște oameni de condei. Cînd i-a venit rîndul, unul dintre confrații care încercase să-și înece fluturii din stomac cu ceva votcă, după care turnase apă gazoasă peste ei, a mormăit ceva despre un dezastru care ar fi putut să se desfășoare chiar atunci, sub ochii tuturor – prăbușirea standului din cauza aglomerației iscate – și care ar fi fost subiectul potrivit pentru o nouă proză scurtă, asta dacă unul dintre antologații lipsă s-ar fi înhămat la carul funebru al unui asemenea omagiu.

Tot din cauza băuturilor turnate în dînsul, un alt autor a trebuit să dea o fugă pînă la budă. Era penultimul în șirul care își tot pasa microfonul, așa că avea timp destul pentru asta. Întîmplarea face că, din graba de a se reîntoarce și de a completa pleiada pe care o știrbise pentru cîteva clipe, scriitorul a uitat crăpată ușa de la toaletă, amănunt care, coroborat cu cîteva geamuri pe care organizatorii tocmai le deschiseseră ca să se mai potoloească zăduful, a făcut să se iște o pală de curent imensă, care a antrenat în vîltoarea ei, cu o nebunie pe care nimeni n-ar fi putut-o bănui înainte, tije din aluminiu, postere plastifiate, corpuri de scriitori și suflete nevinovate de cititori. Cele cîteva televiziuni care erau prezente au început să transmită dezastrul în direct, timp în care posturile neinvitate la eveniment își speculau telefonic analiștii de tot felul. După controversata moarte a lui Eminescu, aceștia păreau a fi de acord că soarta literaturii române era din nou încercată.

Din adîncul puzderiei de materiale contorsionate s-a ridicat, preț de o clipă, dar numai îngerii au putut zări asta, un fluture pestriț, răspîndind iz de naftalină.

Călin Torsan este muzician şi prozator. Ultima carte publicată este romanul Plasterca, Casa de pariuri literare, 2013.