Noi, oamenii obişnuiţi, care nu am avut acces niciodată la exprimarea şi la decizia politică, relaţionăm cu oamenii politici într-un mod contradictoriu. Cel mai adesea ne aflăm în capcana de a-i considera asemenea nouă, adică înzestraţi cu bunul-simţ comun, cu raţiune şi cu măsura pe care ar trebui să le-o ofere o minimă morală. Îi privim la televizor şi căutăm printre ei modele cu care să ne identificăm, iar odată ce credem că am găsit asemenea modele, îi îndrăgim ca pe nişte actori ce au jucat personajul preferat. Îi susţinem şi ne certăm cu vecinii şi cu prietenii pentru ei. Acela care ni se pare a fi „altfel” rămîne în inima şi în sufletul nostru. Orice ar spune şi orice ar face, doar el (sau ea, dacă este femeie) are dreptate şi este bun. Restul sînt doar „ceilalţi”, care sînt politicienii cei răi, care „îl împiedică să facă bine poporului”. Însă, în scurt timp, constatăm că modelul construit de inima noastră nu are nimic în comun cu realitatea. Mai ales atunci cînd ajunge să deţină puterea, politicianul nostru preferat ne dezamăgeşte. Se comportă la fel ca toţi ceilalţi, adică este tîmp, hoţ şi agramat. Îl abandonăm cu un gust amar şi reluăm căutările, pentru că, aşa cum este cunoscut, speranţa moare ultima. Se întîmplă ceva cu oamenii din politică ce ajung al un moment dat să exercite puterea. Pînă la un punct, transformarea este chiar de înţeles. Există un fel de povară şi o uzură. Nu este o muncă dintre cele mai uşoare, mai ales dacă o iei în serios. De aici însă pînă la a te întoarce împotriva intereselor statului pe care îl conduci este cale lungă. Pentru că despre asta este vorba în spatele iniţiativei actualului guvern de a reduce drastic nivelul de impozitare.

Există trei căi prin care un guvern poate atrage fonduri la dispoziţie. Acestea sînt inflaţia, îndatorarea şi impozitarea. Inflaţia nu se află la îndemîna oamenilor noştri politici, pentru că altfel ar folosi-o din plin. Dacă ar fi după ei, ar putea chiar privatiza tiparniţa de bani şi ar duce-o acasă. Abia atunci şi-ar putea număra banii cu vagonul şi cu camionul. Inflaţia este tot un fel de impozit, numai că este un impozit care acţionează pervers. Prin inflaţie, valoarea migrează de la cel sărac spre cel bogat prin mecanismul îndatorării şi accesului la resurse şi informaţie. Cu cît participantul la viaţa economică, persoană fizică sau juridică, se află mai departe de cercurile Puterii, cu atît inflaţia îl afectează mai tare. Inflaţia este injustă şi greu suportabilă din punct de vedere economic şi social. Paralizează economia şi afectează profund, în esenţa sa, mecanismul social. Nimeni nu are încredere într-o economie care produce inflaţie. Deşi intens folosită de-a lungul timpului pentru a acoperi veniturile statului, astăzi, prin interzicerea acoperirii deficitului de stat de către băncile centrale şi prin independenţa acestora din urmă în raport cu guvernul, inflaţia, aşa cum spuneam, nu mai este la mîna guvernului. O altă metodă de acoperire a veniturilor guvernului o reprezintă impozitarea. Aceasta este metoda corectă din punctul de vedere al moralei sociale. Oamenii ştiu că impozitul este preţul pentru traiul în comun şi plătesc impozitele conformîndu-se în mod firesc. Dacă nu sînt mari în raport cu dinamica economică şi cu partea ce rămîne la dispoziţia firmei, impozitele nu pun probleme în colectare. În acelaşi timp, impozitarea este o metodă transparentă, care diferenţiază în mod esenţial tipul de politică fiscală în liberală şi socialistă. O altă metodă prin care guvernele pot face rost de bani la buget o reprezintă îndatorarea. Un guvern se poate îndatora în interior la bănci şi la cetăţenii săi sau se poate îndatora în străinătate la alte guverne sau entităţi private. Îndatorarea este o bună metodă de management dacă îndeplineşte două condiţii: ţara să nu fie deja îndatorată în raport cu potenţialul de rambursare şi banii să fie folosiţi pentru investiţii. Dacă nu sînt întrunite cele două condiţii, îndatorarea poate fi mai periculoasă decît inflaţia şi decît impozitarea, pentru că pune sub semnul întrebării suveranitatea statului îndatorat. Îndatorarea reprezintă o amînare la plată, un transfer al problemelor către viitor. Cu alte cuvinte, noi mîncăm şi copiii noştri vor plăti. Dacă inflaţia nu este la îndemîna guvernului, îndatorarea şi impozitarea se află la îndemîna sa şi le poate folosi oricînd. Ideea de bază a sănătăţii unei economii este aceea a asigurării unei creşteri economice durabile, pe baza unui buget echilibrat. O ţară nu are o economie sănătoasă dacă gonflează PIB-ul prin îndatorare şi consum. Îndatorarea pentru consum este situaţia de evitat prin orice mijloace. Aceasta este creşterea care sărăceşte, acuzată pe bună dreptate de foarte mulţi dintre noi. Cînd te împrumuţi pentru a mînca nu se mai cheamă că faci capitalism şi economie de piaţă. Capitalismul înseamnă acumulare şi expansiune şi nu consum prin îmbogăţirea altor state care produc pentru tine. Bugetul de stat, mai precis parte sa de venituri, trebuie să se constituie în mod natural, ca urmare a efortului economic propriu, desfăşurat în economia statului respectiv, indiferent de forma capitalului, intern sau extern. În acelaşi timp, a cheltui mai mult decît colectezi, adică decît produci, este o iluzie care nu poate dura mult.

Acestea fiind spuse, revenim cu discuţia despre noul Cod Fiscal al Guvernului României, tocmai pentru a înţelege mai bine mecanismul şi determinările „bunelor intenţii care ne pot duce spre iad” şi care sînt cuprinse în acest nou Cod Fiscal. Din punctul de vedere al formulării de suprafaţă, totul pare a fi în regulă. Am avea în faţa noastră, dacă nu am fi atenţi, un guvern plin de bune intenţii, care nu doreşte decît să scadă impozitele pentru a relansa economia. Aşa spune teoria economică şi economiştii liberali nu ar putea decît să se bucure. Nu mai vorbim despre economiştii „pesedişti” (categorie pe care o invoc la modul retoric, desigur), care ar trebui să fie chiar în culmea fericirii. Cum să critici o asemenea intenţie şi cum să fii împotriva ei? Numai că lucrurile nu stau chiar aşa şi totul stă sub semnul unei alegeri extrem de importante. Alegerea priveşte echilibrarea bugetului de stat prin îndatorare sau prin impozitare. Anunţînd deja un deficit bugetar de peste 4% anul viitor, în condiţiile relaxării fiscale despre care vorbim, se pare că guvernul alege îndatorarea, adică cea mai periculoasă cale, mult mai periculoasă decît inflaţia şi impozitarea. Tocmai pentru că apelează la un deficit mare, măsura este profund criticabilă şi nu poate fi permisă. Dacă taie din surse, guvernul ar trebui să-şi asume şi tăierea din cheltuieli. Numai că tăierea cheltuielilor se pare că nu este o opţiune, din moment ce se anunţă un deficit atît de mare. Deficitul mare compromite eforturile de stabilitate financiară şi monetară din ultimii ani şi va pune România în situaţia unui stat care nu deţine o economie stabilă, costurile împrumuturilor fiind din ce în ce mai mari.

În context, trebuie să spunem că există un mit, foarte uşor demontabil, o capcană în care cad tot felul de oameni. Se consideră, în mod fals, că România nu este încă îndatorată şi că îşi mai poate permite o marjă destul de mare de îndatorare. Nu este adevărat! Dacă ne vom uita la cifre, vom constata că viteza de îndatorare a României este una foarte mare, care o depăşeşte cu mult pe cea a Greciei, de exemplu, dacă tot luăm Grecia ca etalon. Cifra îndatorării, ca orice cifră statistică, nu trebuie interpretată în sine, izolată de restul sistemului economic. În acelaşi timp, interpretarea unei cifre trebuie făcută în timp, cronologic. Datoria publică a ţării noastre se dublează practic la intervale cronologice mici, de cîţiva ani, şi noi toţi spunem în cor, ca nişte amatori, că nu sîntem îndatoraţi. Dacă viteza de îndatorare de pînă acum se va păstra, în numai cîţiva ani România va depăşi nivelul de 60% din PIB, ieşind practic din criteriul datorie publică, prevăzut prin Tratatul de la Maastricht. Nu ne mai putem îndatora! Aceasta este restricţia principală pe care trebuie s-a avem în vedere atunci cînd emitem judecăţi despre acest nou Cod Fiscal. Repet, dacă doreşte să provoace o relaxare fiscală, atunci actualul guvern trebuie să renunţe şi la cheltuieli, asigurînd echilibrarea prin potenţialul economiei şi nu prin îndatorare. Discuţia despre o nouă lege a salarizării bugetarilor completează tabloul halucinant al dezmăţului bugetar despre care discutăm. Ni se flutură pe la nas salarii pe care cu toţii ni le-am dori. Numai că, între timp, Comisia Europeană avertizează că România va ajunge la 3,5% deficit bugetar în anul 2016, cu tendinţă de creştere în anul 2017, iar BNR şi Consiliul Fiscal ne atenţionează, pe bună dreptate, asupra unui cerc vicios al îndatorării şi compromiterii echilibrelor macroeconomice.

Şi totuşi, rămîne o întrebare. Ce efect vor avea asupra economiei aceste măsuri de reducere drastică a impozitării, prevăzute de noul Cod Fiscal? Pentru o corectă înţelegere trebuie să continuăm comparaţia dintre economie şi un autoturism, începută de guvernatorul BNR. Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o maşină care merge cu o anumită viteză şi că, la un moment dat, conducătorul auto apasă acceleraţia la maximum. Nu ştii ce se va întîmpla. Miza este să ajungi la destinaţie, dar nu poţi anticipa dacă radiatorul nu se va sparge, motorul nu va lua foc sau cauciucurile nu vor exploda, nepregătite fiind pentru o asemenea viteză. În acelaşi timp, poţi avea îndoieli în legătură cu abilităţile şoferului de a conduce maşina cu viteză maximă. Dacă afară plouă sau drumul este acoperit cu gheaţă, atunci probabilitatea de a nu ajunge la destinaţie este foarte mare. Iar viaţa celor din maşină este pusă în pericol. Este de recomandat folosirea acceleraţiei în mod treptat, în funcţie de posibilităţile tehnice ale maşinii, dar şi în funcţie de abilităţile şoferului şi starea drumului. Or noi ne aflăm în faţa unui începător care apasă brusc acceleraţia, un teribilist care are aerul că ştie el ce face. Merge cu viteză maximă, consumînd benzină cumpărată cu bani împrumutaţi. E normal să provoace nelinişte.

Este mai mult decît clar că ne aflăm în faţa unui populism fără de margini, în care disperarea electorală şi dorinţa de voturi pot compromite economia. Oamenii ce ne conduc acum seamănă foarte mult cu cei ai grecilor din urmă cu cîteva generaţii. Sînt generoşi cu noi pe seama viitorului. Sigur, grecii, ca şi noi, s-au bucurat de relaxări fiscale şi măriri de venituri. Cine să le refuze? Numai că, iată, a venit ziua scadenţei, în care salariile şi pensiile trebuie tăiate, iar spectrul falimentului şi haosului social este foarte aproape. Şi totuşi, ce este de făcut? Trebuie să demolăm mitul că politicienii români sînt unii buni şi unii răi. Percepţia publică comună este una corectă. Toţi sînt la fel, constituiţi şi construiţi în interiorul unei oligarhii fără limite care poate compromite interesul naţional fără să clipească. Din această cauză ar trebui să-i lipsim de această jucărie foarte periculoasă care se cheamă îndatorarea României şi să cuprindem în Constituţie obligativitatea managementului macroeconomic pe bază de deficit bugetar zero.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Feţele monedei – o dezbatere despre universalitatea banului, Editura Institutul European, 2015.