În cartea Alcool, an 2010, Ion Mureşan are următorul Poem de dragoste (la Satu-Mare): „Ea are ochii încercuiţi de gheruţe./ Ea are ochii încercuiţi de ţepi foarte dulci,/ Încît îţi vine s-o legi şi s-o culci/ într-un pat cu mămăruţe.// Ea e sălbatică şi-i mereu gata-gata să sară/ şi să muşte şi-i gata-gata să adoarmă la mijlocul săriturii./ Ea are capcane cu miere în jurul gurii,/ încît îţi vine să tragi peste ea cearşaful pădurii./ Ea este verde şi amară.// Ea este foarte blîndă, foarte frumoasă şi foarte periculoasă,/ Cetăţeni, n-o lăsaţi să iasă din casă!”.
În Levantul lui Mircea Cărtărescu, an 1990, în Cîntul al unsprezecelea citim versurile ce urmează: „Dar încremeniţi rămase şi Iaurta şi Languedoc:/ Căci în jur dă mese-ntinse pline dă a lumii blagă,/ Tave cu fripturi, banane în ciorchini, măslini şi bragă,/ Grele cupe cu cotnaruri, cozonaci cu coji dă zahăr,/ Şed boiarii-n hăinuri scumpe, şade mahăr lîngă mahăr,/ Însă toţi sînt ca de abur, încît poţi vedea prin ei/ Largi spătarele la scaun, înflorate-n lemn de tei./ Toţi se rîd, vorbeşte-ntruna şi închină des păharul,/ Dară însă nici un sunet nu întunecă cleştarul/ Liniştei desăvîrşite. Baiadere mişcă fese/ Străvezie, rod ciolane străvezie pre subt mese/ Străvezii zăvozi; ţîganii pă vioară trage-arcuşul,/ Dară parcă-ar trage vată preste strunele cu pluşul.../ – Vrajă e,-ngînă Manoli./ – Nu, prietine, nu-i vrajă./ Ce-i Puterea decît ceaţă, ce-i Mărirea decît coajă/ Unui frupt ce niciodată miezul nu-i va bănui,/ Căci e miezul lumii estii globul dulcii poesii.”.
Sînt doi mari poeţi aici, Mureşan şi Cărtărescu, Cărtărescu şi Mureşan; şi două viziuni radical diferite asupra poeziei. Iar interiorul fiecărei viziuni poetice poate fi mai bine vizitat cu ajutorul unui al treilea mare poet. L-aţi recunoscut, deja, pe Nichita Stănescu.
În versurile lui Mureşan era şi foarte simplu să-l recunoaştem, căci poetul „optzecist” scrie aici o poezie de dragoste exact în maniera stănesciană, şi chiar cu ritualul, cu scenariul, cu personajul feminin temperamentos al acestuia, cu „sălbăticia” ce va fi pînă la urmă supusă, cu mai toate imaginile, gesturile şi gingăşiile din erotica marelui predecesor. La Mureşan, vedem un Nichita Stănescu, aşa zicînd, în stare naturală şi la scara de unu pe unu. Poetul din altă generaţie îşi scoate o imaginară pălărie în faţa unui maestru pe care îl recunoaşte şi îl onorează. Nici un accent ironic ori element parodic nu intră în compoziţia sau în tonalitatea acestui omagiu. Dacă sesizăm totuşi aici o dulce ironie, ea e parte a scenariului erotic stănescian, cu femeia „sălbatică” văzută prin ochii bărbatului „rutinat”. Mureşan e un poet modernist pur, care nu-şi amestecă versurile vizionare cu vizionarismul altora. Pentru el, lumile poetice sînt diferite şi ele trebuie să rămînă aşa. Astfel că, pentru a-l omagia pe Nichita Stănescu, Ion Mureşan a făcut un fel de fandare în afara viziunii şi manierei lui: sau o deplasare în lateral, urmată de revenirea la axa proprie. În cartea Alcool am numărat şase asemenea fandări (Stănescu, Sorescu, Dimov, Brumaru, Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu) şi am identificat „negocieri” poetice mai profunde cu Blaga şi Eminescu.
Iar paralela între Mureşan şi Cărtărescu este, pentru mine, foarte interesantă. Căci în întreg Levantul şi explicit, cvasididactic, în Cîntul al şaptelea, şi Cărtărescu scria ca Eminescu, ca Arghezi, ca Ion Barbu, ca Bacovia, ca Blaga, ca Nichita Stănescu şi ca... Mircea Cărtărescu. Lecţia despre poezia altora şi cursul de poetici sînt în cîntul al şaptelea foarte clare, ca şi la Ion Mureşan. Dar acest curs despre poezie va rămîne, precum la Mureşan, în afara viziunii proprii? Va însemna el o suită de alterităţi şi un element tare, incasabil, exogen? Nu – pentru că, spre deosebire de Mureşan, Cărtărescu este un postmodern. Imaginaţia lui poetică este fabuloasă, de un romantism înalt şi totodată opulent, dar el, recunoscînd poezia mare ori mică a altora, a inclus-o, în Levantul, într-o naraţiune lirico-epică personală. Citează, parafrazează, parodiază, pastişează, ironizează, face cu ochiul cititorului cultivat, îi arată cu degetul un maestru sau un versificator de o mare expresivitate involuntară. De aceea, specific pentru poezia lui Cărtărescu nu e cîntul al şaptelea, unde cursul ţinut este prea transparent pentru un postmodern, de o puritate demonstrativ-discursivă, ci, bunăoară, fragmentul din cîntul al unsprezecelea pe care l-am citat. Avem în el de toate, pentru cititori naivi şi pentru critici sofisticaţi: muntenisme cu dă, o masă halucinant de bogată, în contextul ceauşismului tîrziu (o fi un reflex al banchetului „sardanapalic” de la Oneşti, evocat de Cărtărescu într-un articol?), Bolintineanu şi Eminescu. Iar între ei, aproape insesizabil în această arteziană colorată, Nichita Stănescu, cu leii lui străvezii şi nenăscuţii cîini, parodiat delicios: „Baiadere mişcă fese/ Străvezie, rod ciolane străvezie pre subt mese/ Străvezii zăvozi”.
Punct?
