Pot să bag mîna în foc că nu aţi urmărit una dintre dezbaterile din campania electorală pentru alegerea preşedintelui american. E vorba despre întîlnirea dintre doamna Jill Stein, reprezentanta Partidului Verde din SUA, şi domnul Gary Johnson, nominalizarea Partidului Libertarian, o formaţiune care poate fi descrisă pe scurt ca anarho-capitalistă.

Nu cumva să vă simţiţi vinovaţi că aţi ratat un important eveniment de politică externă. Nici zecile de milioane de americani care nu s-au uitat nici ei la dezbaterea respectivă şi nici măcar nu ştiu cine sînt aceste persoane pe care le vor găsi pe buletinele de vot nu cred că au vreo remuşcare.
Pentru ce aţi putea totuşi să vă simţiţi cu musca pe căciulă este că nu aţi văzut prima dezbatere prezidenţială americană desfăşurată exclusiv online.

Înaintea întîlnirii virtuale, organizatorii anunţau bombastic în textele de promovare: „Acest eveniment va schimba modul în care candidaţii iau în discuţie problemele azi şi în viitor.”  
Cu asemenea planuri măreţe, în seara de 18 octombrie candidaţii şi moderatorul au intrat în direct cu ajutorul programului de video chat de la Google +.

Moderatorul se află în California, fostul guvernator Gary Johnson stă în faţa calculatorului într-o localitate din statul Wyoming, iar la vreo două mii de kilometri mai încolo, în statul Washington, aşteaptă pregătită de confruntare ecologista Jill Stein.

Spectatorii conectaţi la Internet îi văd pe cei trei cu ajutorul ferestrelor de pe ecran. Cînd unul dintre ei vorbeşte, imaginea sa devine mai mare, iar ceilalţi doi aşteaptă cuminţi în „tablouri” mai mici puse în partea de jos a ecranului. Întrebări le sînt adresate candidaţilor cu ajutorul reţelelor de socializare, iar moderatorul îl alege pe care le citeşte  în direct, pentru ca astfel să le audă toată lumea.

Totul începe cu prezentarea programelor candidaţilor. În cadrul mare apare Gary Johnson. A fost guvernator republican al statului New Mexico timp de opt ani, pînă în 2003.  A ajuns chiar şi pe Everest în timpul său liber. Nemulţumit că nu a reuşit să obţină nominalizarea Partidului Republican pentru candidatura la preşedinţie, el s-a alăturat rapid Partidului Libertarian, unde a reuşit.

Aşezat pe scaun în faţa unui panou electoral cu numele său, fostul guvernator Gary Johnson îşi prezintă planurile pentru viitorul Americii. Printre primele idei avansate: „să nu bombardăm Iranul!”, legalizarea marijuanei, reduceri în cheltuielile federale, eliminarea unor impozite şi desfiinţarea agenţiei care se ocupă de colectarea taxelor şi urmărirea celor care nu-şi plătesc dările.

Vine rîndul reprezentantei Partidului Verde, Jill Stein. Imaginea lui Gary se face mică pe ecran şi creşte Jill. Privindu-ne de sus, ca o consecinţă a faptului că e filmată cu o cameră web situată mai jos decît faţa ei, doamna Stein pare de-a dreptul o prezenţă celestă fiindcă mai e învăluită şi în albastru. Sacoul îi e albastru-senin, părul alb are şi el o nuanţă albăstruie din cauza unei lumini sau a camerei web de proastă calitate. Făptura celestă e atît de îndepărtată că dă din gură şi nu se aude nimic. Timp de vreun minut. Moderatorul îi transmite relaxat că trebuie să se „unmute”. Cînd se rezolvă în sfîrşit eroarea tehnică, candidata Partidului Verde începe prin a sublinia din tot sufletul că sînt foarte multe puncte importante în care e total de acord cu fostul guvernator Gary Johnson. Din primele cuvinte, dezbaterea începe să semene cu parafarea unei alianţe.

Doctoriţa Jill Stein, căci aşa e prezentată oficial, cu „dr” în faţă, vrea să creeze locuri de muncă prin decizii luate la nivelul comunităţilor şi nu în Washington DC, implicînd „economia verde” ce acordă atenţie respectului faţă de mediul încojurător.

Încetişor, peste ideile doamnei Jill Stein începe să se strecoare ecoul. Da, da, acel ecou pe care-l ştim cu toţii de la discuţiile video de pe Skype sau Yahoo Messenger. Mai apare şi cîte o păcănitură, de spui că a căzut o bilă de metal peste candidaţi. Derutată, Jill Stein îl întreabă pe moderator cum îşi poate da seama cît timp de vorbit are alocat. I se explică pe seama răbdării noastre unde trebuie să se uite pe monitor.
Încep întrebările. Ecologista răspunde prima. Pe scurt, Obama e rău pentru că e sponsorizat de corporaţii, ceea ce nu se întîmplă în cazul ei pentru că nu acceptă banii care vin cu anumite condiţionări.

În viziunea lui Jill Stein, un lucru care arată puterea  pe care o aduce funcţia de preşedinte al SUA este că acesta are posibilitatea de a intra în direct la televiziuni sau radiouri şi că poate trimite emailuri pentru a explica americanilor măsurile luate, instruindu-i pe cetăţeni.

La nici un sfert de oră de la începerea transimisiei, guvernatorul Gary Johnson dispare de pe ecran. Fereastra lui devine neagră. Moderatorul nu observă dispariţia (căci, de, nu sînt faţă-n faţă, ci în toiul a ceva revoluţionar pe Internet) şi-i dă cuvîntul. Gary, ioc! Moderatorul se uită mirat ba în monitor, ba în lateral. Recunoaşte zîmbind, după o luuuuungă tăcere, că au o problemă tehnică. Ce să facă? Îi adresează  din nou o întrebare reprezentantei Partidului Verde. Aşa dezbaterea devine monolog sau, în cel mai bun caz, interviu trist.  

Şi vorbeşte, doamna, şi vorbeşte. Nu uită să se plîngă că a fost arestată împreună cu o colegă de campanie care ar trebui să fie vicepreşedinte al SUA în cazul în care ar fi alese. Întîmplarea a avut loc înaintea celei de-a doua dezbateri prezidenţiale, pentru că protestau la locul desfăşurării evenimentului nemulţumite de faptul că alţi candidaţi în afară de Barack Obama şi Mitt Romney nu iau parte la discuţia aflată în centrul atenţiei presei.  

Comisia care organizează aceste dezbateri transmise de televiziunile americane pune trei condiţii pentru a intra în joc. Una dintre ele precizează că respectivul candidat trebuie să aibă susţinerea a cel puţin 15%  din electoratul naţional, situaţie care trebuie dovedită cu cinci sondaje de opinie făcute la nivelul ţării de către anumite instituţii de sondare a opiniei publice. Singurii care au îndeplinit condiţiile au fost Barack Obama şi Mitt Romney.

Jill Stein îşi aminteşte acum, în faţa camerei web, că la momentul arestării i s-au pus cătuşe „de plastic” strîns fixate şi a fost dusă împreună cu „vice-preşedinta” într-un loc secret. Aici au fost legate de scaune de metal şi ţinute acolo pentru opt ore. Echipa lor de campanie ar fi trebuit să recurgă la tot felul de strategii inteligente pentru a repera locul secret în care au fost ascunse. Binele a triumfat şi au fost eliberate, dovada fiind că Jill Stein este aici, la această dezbatere pe Internet, şi vorbeşte fără să fie întreruptă, fiindcă Gary a dispărut din peisaj de vreo 10 minute.

Deşi singură cu moderatorul, Jill reuşeşte să mai puncteze cîteva secvenţe în care vorbeşte fără să fie auzită. Moderatorul îşi cere scuze spunînd că la mijloc este vorba de tehnologie de ultimă oră şi încă e în faza de experimentare. Uită însă că această tehnologie a conferinţei video a fost inventată  de ceva vreme. Ba chiar ne-o permitem şi eu cu prietenii de bere.

Cînd să-mi pierd orice speranţă de a-l vedea din nou pe Gary, hop, răsare. I se oferă şansa să recupereze cu răspunsurile. Vine rîndul doamnei Stein, care iar nu are voce. Se înfig, se scot mufe. „Doctor Stein, you need to unmute”, se aude recomandarea moderatorului. În fine, doamna prinde din nou glas, dar dispare guvernatorul de pe ecran. Aşa că Jill are şansa să vorbească încă o dată singură. Fireşte, profită de ea.
La scurt  timp revine pe ecran imaginea guvernatorului. Se plînge că are un feedback îngrozitor. Intră în acţiune un domn îmbrăcat în costum negru care se bagă-n cadru şi instalează niste căşti. Moderatorul ţine să constate că transmisia web de acum e un experiment care ar putea fi comparat cu misiunea spre Lună din anii `60. Sînt doar la jumătatea dezbaterii şi, deja, iată ce orizonturi ale neprevăzutului se deschid.
Încercînd să explice cum va combate sărăcia în Statele Unite, fostul guvernator  al statului New Mexico începe să se bîlbîie, se opreşte enervat şi exclamă, lăsîndu-se pe spate: „Îmi pare rău, dar am un feedback oribil!”, referindu-se la ecoul care prelungeşte tot ce spune. Totuşi, cu încăpăţînare, Gary Johnson - cel cu faţa pixelată - îşi adună rapid ideile şi continuă cu expunerea.

Mă uit la monitorul calculatorului şi aştept ca o pisică la vînat să văd ce mai pică.  

Ca un refren revine remarca moderatorului pentru Jill: „unmute ”, „unmute”.

Cu o maliţiozitate nesatisfăcută constat că dezbaterea online continuă totuşi fără ca oamenii să mai dispară din ecran. Plicitisitori şi în 99% din timp de acord unul cu celălat, cei doi candidaţi îşi consolidează alianţa.
La peste o oră de la începerea transmisiunii,  Gary Johnson şi Jill Stein primesc cuvîntul pentru discursul de rămas bun. Guvernatorul spune ce are de zis.

Începe Jill. Vorbeşte pentru cîteva minute şi, în mijlocul unei propoziţii, dispare de pe ecran. Probabil că a aselenizat.

Moderatorul nu poate decît să-şi ia rămas bun.     

Octavian Coman este jurnalist

Dezbaterea poate fi urmărită aici