sînt douăzeci de ani de cînd dincolo a dispărut. cu doar puţin înainte şi încă-n timpul vieţii mele, dincolo era singurul lucru care exista cu adevărat, singurul pentru care merita să trăieşti. dincolo ne ţinea loc de mîncare şi de băutură, de căldură şi de adăpost, se zvoneau despre el lucruri grozave, lucra pe dinăuntrul nostru cu putere şi făcea posibilă ziua care urma să vină, deşi aceasta era tot cea de ieri, tot cea de mîine.
viena, londra, paris… toate veneau de dincolo şi dincolo se întîmplau toate. cînd nimic nu mai părea posibil, dincolo era singurul posibil, deşi nu-l întîlniserăm vreodată. iubirea locuia dincolo. norocul locuia dincolo. speranţa locuia dincolo. dumnezeu locuia dincolo.
apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat astfel că nu la acel dincolo visaserăm cînd am ajuns dincolo. zece ani mai tîrziu, cînd despre dincolo nici nu se mai vorbea, am înţeles că de fapt cu cît ajungeam mai dincolo, cu atîta dincolo se-ndepărta, nu mai locuia nici la viena, nici la londra sau paris, nici măcar la tokyo sau new york.
acum ştiu că, dacă îl vom mai dori din răsputeri, va trebui să mergem dincolo de dincolo, atît de dincolo, încît acolo să nu mai rămînă nici urmă de dincoace. vom putea ajunge cu trenul? nicidecum. cu vaporul? nu, oricîte mări am străbate. cu avionul? nici măcar dac-am călători o mie de ani fără escală. în mod sigur însă dincolo se află pe undeva pe-aproape, foarte pe-aproape. dar nu pe direcţia noastră de mers.
din volumul în pregătire unelte de dormit
