Dramaturgul american Neil LaBute are bunul obicei de a diagnostica tare sociale contemporane, cu precădere ale urbanităţii, suprasaturată de boli şi disfuncţii, unele moştenite de la generaţiile anterioare, altele noi, în continuă înmulţire şi dezvoltare. În unele texte, LaBute atacă dogma socială, un set de reguli nescrise, dar implementate de noii legiuitori media. În The Mercy Seat, montată la Teatrul Act în urmă cu cîţiva ani, un cuplu încălca norme vechi, dar în vigoare, care vizau morala, religia, patriotismul, perechea corectă. Despre această corectitudine a împerecherii dictată de societate e vorba şi în Fat Pig, regizată tot la Teatrul Act de Cristi Juncu, sub titlul XXL. De data aceasta, LaBute scoate la lumină acel canon de frumuseţe pe care trebuie să îl respecţi pentru ca şi societatea să te respecte sau măcar să te accepte.

LaBute atacă usturător standardul fizic impus de tv, operînd analitic pe un cuplu care sfidează regula. El, good looking, ea, supraponderală, un soi de Romeo şi Julieta care se iubesc azi, cînd aparenţele reprezintă totul. Urmarea firească este judecata publică via internet şi răstignirea pe altarul securităţii_sociale_care_nu_permite_bizarerii.

În stilu-i caracteristic, odată cu subiectul, LaBute tîrăşte şi o trenă vaporoasă de subteme. Un hiatus se cască uriaş între nevoile şi dorinţele celor două sexe în perioada de aur a vieţii lor active, adică între 20 şi 35 de ani. Ele (încă) au nevoie de o identificare socială prin încadrarea în tiparul clasic soţ – copil – casă, ceea ce le face să aibă nesuferita tendinţă de a accelera mental relaţiile (un tip care le zîmbeşte devine în zece secunde posibil soţ). Dacă lucrul ăsta nu se întîmplă, apare mania distructivă „ceva e în neregulă cu mine”. Nu prea vrei să fii în preajma unei femei într-un astfel de moment, cînd ea se ghidează după o logică a sentimentelor care duce de la frustrare la invadarea intimităţii „fostului”, pe baza unui raţionament patologic aberant că totul se întîmplă doar ca să o rănească pe ea (Jenny – Irina Velcescu, excelent de antipatică). Tare ne mai place să ne dăm victime!

De partea cealaltă, ei vor să valorifice la maximum libertatea şi frumuseţea ca pe două daruri divine, prin urmare consumă bulimic femei pe care le părăsesc apoi pe motiv că îi plictisesc sau îi agasează. Normal. Cînd mănînci mult, ţi se apleacă. Uneori însă, sub masca de Casanova cinic se ascund bine traume din copilărie.

Unul dintre subiectele preferate ale dramaturgului, relaţiile la serviciu, este reflectat „la liniuţă”. Bîrfa, updatată prin tehnologie, devine înfricoşător de intruzivă. Viaţa personală este publică prin mail, mess, mass pe mess, youtube. Se va găsi mereu un binevoitor paparazzo de ocazie (Carter – Vlad Zamfirescu, logoreic, avid de clişeizare, plin de umor şi lipsit de inimă) care să înregistreze, pentru o posteritate de cinci minute, imaginile compromiţătoare ale unui scandal amoros.

Neil LaBute este maestru în disecţii psihologice fine. Timiditatea lui Tom se cuibăreşte comod în obezitatea lui Helen. Într-un fel, amîndoi sunt defecţi din punctul de vedere al normelor sociale, astfel încît relaţia lor se bazează pe complementaritatea „tarelor” şi afinitatea discursului. Nevoit să fie în societate la un nivel de frumuseţe/ umor/ fericire/, resimţit ca agresiv, Tom se simte liber cu simpatica Helen care îi pretinde doar să o accepte aşa cum e: grasă şi, prin urmare, conform unei alte cutume sociale, jovială. De fapt, complexatul Tom este atras de siguranţa lui Helen, pe care va sfîrşi însă prin a o destabiliza. Cînd iubeşti mai mult decît eşti iubit, înnebuneşti un pic. Şi doare.

Cu o dublă distribuţie, Andi Vasluianu şi Tudor Aaron Istodor, Tom este scanat pe amîndouă feţele. Vasluianu face din el un fel de blegul grupului, arătos, dar stîngaci, intimidat de femei cărora nu le poate face faţă. Istodor marşează emoţionant pe timiditate, exteriorizînd vulnerabilitatea interioară a lui Tom prin fragilitatea fizică.

Dificil trebuie să fi fost pentru Raluca Vermeşan să o joace pe Helen. Actriţa are datele anatomice ale personajului şi întregul arsenal de probleme care face ca subiectul spectacolului să i se fi părut probabil extrem de personal. Raluca Vermeşan are însă puterea de a se expune cu siguranţa zen a personajului, cucerind printr-o serenitate încîntătoare.   

În traducerea scînteietoare a Irinei Velcescu, textul îşi păstrează marca LaBute, replica scurtă, ascuţită, plină de umor. Simpatia lui Cristi Juncu pentru dramaturgul american este cunoscută, regizorul a mai montat cîteva texte ale acestuia, de fiecare dată şlefuind cu răbdare personaje şi situaţii scenice pentru a se retrage apoi discret în spatele lor. Acest gen de text are nevoie de o montare cinematografic - minimalistă, iar Juncu are inteligenţa şi lipsa de orgoliu necesare pentru a face exact aşa. În plus, regizorul ştie să îşi aleagă bine actorii, spectacolul avînd, din acest punct de vedere, o calitate rarisimă, aceea a egalităţii în excelenţă a interpretării. 

Pe întreg spaţiul de joc, Cosmin Ardeleanu a desenat trasee precise în care trebuie să funcţioneze elementele de recuzită. Norma este astfel prezentă în detaliu, de la spaţiul scaunului la un ostentativ „90-60-90” care ar putea fi răspunsul la celebra întrebare „oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?”. Spune-mi cum arăţi ca să-ţi spun ce cred despre tine. Deficienţa de frumuseţe este asociată unei deficienţe de caracter. Cum e politically correct să arăţi?

Spectacolul înregistrează seismografic un eşec, acela al imposibilităţii de a trăi contra curentului. E prea obositor să fii altfel.

Teatrul Act
XXL (Fat Pig), de Neil LaBute
cu: Andi Vasluianu / Tudor Aaron Istodor, Raluca Vermeşan, Irina Velcescu, Vlad Zamfirescu
Regia: Cristi Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu