Bineînţeles că nu-i deloc uşor să fii cronicar literar, „o nelipsită prezenţă”.

 Era dificil înainte de 1990, cînd critica noastră de întîmpinare (echipa de la „România literară”, în primul rînd) scria în condiţii de cenzură şi încerca să apere criteriul estetic şi valorile liberale într-un regim totalitar a cărui amintire, azi, e tot mai roză. Nu e tocmai uşor nici în contextul postrevoluţionar, în care interesul publicului s-a dispersat în zone, înainte, inaccesibile şi unde, pe de altă parte, centrifuga culturală a împrăştiat literatura în toate cotloanele şi colţişoarele hărţii culturale. Dacă în epoca socialismului real aveam prea mult Centru, cu determinantele şi reflexele cunoscute (autoritarism, dirijism, cod unic), astăzi avem prea puţin. De aici şi nostalgia unora după „degetul de lumină” care să ghideze evoluţia literelor româneşti, după farul critic călăuzitor care să dea direcţia.

Însă frumuseţea literaturii şi a criticii făcute pe marginea ei constă, după mine, tocmai în multiplicitatea tendinţelor şi în mobilitatea celor capabili să le înregistreze şi să le evalueze. Din această perspectivă, epoca post-’90 este una ideală pentru cronica literară (ca şi pentru Istoria ce o ridică la putere temporală). Sigur că nu mai sînt tirajele revistelor culturale de pe vremuri şi că diferenţa dintre 30.000 de cititori şi 3.000 e importantă. Fireşte că se cîştigă mai nimic din colaborările la reviste şi cronicarii s-au resemnat să scrie numai pentru plăcerea scrisului. (Cînd, recent, am primit o colaborare pe un interval consistent, de la „Observator Cultural”, am fost aproape şocat. Cu banii aceia îmi voi cumpăra o tabletă electronică, şi-i voi spune „tableta OBS”.) Dar toate aceste lucruri pălesc pe lîngă bucuria reîmprospătată de a scrie despre literatura epocii tale, pe chiar durata naşterii şi constituirii ei.

E ceva ce criticii „bibliografişti” (cum le spunea Paul Goma), fără gust, fără intuiţie, fără expresie şi, nu în cele din urmă, fără curaj nu pot pentru ca să înţeleagă. Au înţeles-o în schimb spirite critice atît de diferite ca E. Lovinescu şi G. Călinescu, Nicolae Manolescu şi Lucian Raicu – pentru a pune întîi cronicarii şi apoi criticii cu o altă cale de acces spre literatură. Critica actualităţii şi actualitatea criticii: fiindcă o pagină călinesciană rezistă, după trei sferturi de veac, şi prin valoarea literară pe care o scanează, şi prin expresivitatea criticului însuşi.

Dacă pentru unii cronica literară e un episod de carieră, o etapă prin care devii mai vizibil, pînă prinzi un post, „te aranjezi” şi scapi de complicaţii, pentru mine e ceva central, esenţial. O văd ca pe o constantă pentru care merită să fii expus presiunilor şi atacurilor, deasupra şi dedesubtul centurii. Nu există, probabil, critic mai insultat în literatura română decît Lovinescu, adică exact cronicarul prin care modernitatea noastră literară a căpătat conştiinţă de sine. Şi sînt puţine lucruri mai frumoase, în cultura română, decît permanenta asumare, de către Lovinescu, a acestui rol ingrat. El a fost „la bête noire” şi pentru adversarii tradiţionalişti, dar şi pentru o bună parte din scriitorii pe care i-a susţinut. Căci scriitorul român vrea să fie nu numai primul, ci şi singurul – iar criticul avînd unele ezitări în recunoaşterea acestei unicităţi se descalifică profesional. Manolescu a reuşit, în epoca trecută, să schimbe raportul, făcîndu-i pe scriitorii noştri dependenţi de verdictele din cronicile sale: dar această autoritate, cred, n-a putut fi menţinută decît prin decenii de cronică (aşadar, durată), în revista cea mai importantă (prin urmare, poziţie) şi într-un sistem socio-cultural închis (într-un cu totul alt tip de societate).

În societatea pluralistă în care avem norocul să trăim, cronicarii literari constanţi culeg în timp roadele seriozităţii lor, dar şi pe cele ale libertăţii care a imprimat literaturii ultimelor două decenii o dinamică extraordinară. De la un an la altul apar cărţi care schimbă definiţii ale genului, se revendică de la modele nefrecventate înainte, propun experienţe existenţiale şi decupaje literare cu totul inedite. Cronicarii discută şi polemizează pe marginea lor, găsesc sau nu găsesc mize (aştept, în continuare, ca Paul Cernat să-şi revizuiască diagnosticul pus în 2008 pe literatura română tînără), compară şi totodată diferenţiază, într-o pasionantă cursă de urmărire a celor mai importante cărţi, a celor mai interesanţi autori. Dacă nu noi facem asta, atunci cine? Dacă nu acum facem asta, atunci cînd?

Deja, autori tineri în 1990, „promisiuni” şi „speranţe” la momentul (pre)debutului sau al primelor cărţi, au devenit nume de neocolit. Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan, Mariana Marin, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Ioan Lăcustă, Răzvan Petrescu, Radu Aldulescu sînt capitole distincte de istorie literară. Cine le va urma în această necontenită, minunată procesualitate a literaturii?

Citiţi-i pe cronicarii literari, şi veţi afla.

Fotografie de Viorel Ilişoi.