S-a stins, după suferinţe inimaginabile îndurate-n tăcere, Constanţa Buzea. 

Abia ce se risipise curiozitatea lacomă a reporterilor, la moartea lui Adrian Păunescu, şi Constanţa Buzea şi-a pierdut fata. Acum, s-a dus şi ea, lăsîndu-l pe Andrei Păunescu singur în faţa tuturor acestor nenorociri venite într-o oribilă, gîfîită succesiune.

Încerc să găsesc un sens în acest scenariu al morţii şi în „regia” care i s-a dat. Poeta era credincioasă, cu toate că nu prea discuta nici despre credinţa sa, nici despre obiectul ei. În ultimii ani, în care am avut privilegiul s-o cunosc, avea o blîndeţe învelită în ironii fine şi, aşa zicînd, „punctuale”. Îl executa scurt pe cîte un impostor literar, cutare veleitar grafoman care năpădea redacţia României literare cu manuscrisele sale nepreţuite îndeajuns. 

Cumsecădenia Constanţei Buzea nu era, aşadar, fără nuanţări. În interiorul ei se simţea un criteriu valoric, pe care această poetă de prim ordin a strălucitei generaţii ’60 l-a servit timp de decenii: nu doar în opera proprie, ci şi în întîmpinarea nou-veniţilor în literatură. Poate că doamna Buzea n-a fost chiar atît de acidă ca „domnul Geo” (Dumitrescu), care, la rîndul lui, era mai puţin şfichiuitor decît Poetul a cărui voce parcă i se transmisese (Arghezi); dar, dincolo de politeţe şi de generozitate, în literatură este preferabil să nu dai speranţe şi să nu întreţii iluzii. Bisturiul Constanţei Buzea era acela al unui critic literar; şi tăia în carne vie. Spre deosebire de risipitorul de elogii Nichita Stănescu, pentru care toţi cei din jur erau ori deveneau subit geniali, Constanţa Buzea avea o exigenţă fără intermitenţe, nu uşor de suportat.

Omul însuşi părea destul de dificil, fiind interiorizat şi greu de „apucat”. Îşi crease, în poezie şi-n afara ei, un spaţiu de autoapărare şi de diluare a mizeriilor cotidiene. În anii socialismului real, evazionismul acesta a caracterizat un întreg sistem cultural. Aproape toţi artiştii noştri de vîrf şi avînd ceea ce se numeşte demnitate şi-au creat o lume proprie, cu repere personale la antipodul celor oficializate. Agresiunea ideologică lăsînd loc, după 1990, „vicisitudinilor” economice, a scrie, cum făcea Constanţa Buzea, cîte un volum de poezii ce apărea la cîţiva ani o dată la o editură mică (Vinea), în cîteva sute de exemplare, a fost un act de eroism nu mai puţin semnificativ decît cele din regimul trecut. 

În spaţiul public autohton s-au strîns tone de vorbe şi s-au vînturat mii de clişee. În spaţiul poeziei construit şi apărat cu tenacitate de Constanţa Buzea, toxicitatea mediului ambiant va fi progresiv diminuată. Semne ale ei se văd încă, fiindcă montajul poetei este realist-dramatic: „Cînd stă să se apuce/ de gătit pentru Sărbători,/ ea întîi primeneşte locul,/ curăţă casa,/ îmblînzeşte copiii,/ nu se ceartă cu nimeni,/ se păstrează pe sine curată,/ petrece ca o soră pe lîngă/ bărbatul ei căruia îi e mai greu/ să înţeleagă de ce aşa/ şi nu altfel./ Se spală cu apă neîncepută,/ se roagă să i se lase/ şi de data aceasta/ deschise priceperea/ şi puterile,/ ca să facă tot ce are/ de făcut./ Iar ce nu va izbuti singură,/ va împlini negreşit/ cu ajutorul lui/ Dumnezeu.” (Aşa şi nu altfel). 

Predicate ca „primeneşte”, „curăţă”, „îmblînzeşte”, „se spală” intră în aria lui „tot ce are de făcut”. Iar dacă aici, sub semnul apropiatei Sărbători creştine, avem proiecţia unei Familii ideale, în alte versuri din Netrăitele (Editura Vinea, 2004) se vede sensibilitatea la suferinţă. O poezie se intitulează Printre victime şi face un fel de pod între lumea îngerilor şi cea a oamenilor, al căror capăt de viaţă, „blînd şi curat”, va să vină: „Vine o apă trimisă de cine, de unde?/ Suie un înger de care degeaba mă sperii./ Nu mă îneacă şi nici nu mă lasă căderii./ Mi-arată că vine un capăt blînd şi curat./ Zilele-mi duce către un pisc înecat./ Mi-aduce aminte de crini şi de ierburi/ nepricepute. Îmi face loc în groapa cu şerpi/ printre victime mute.”. 

Capătul existenţei Constanţei Buzea a venit; şi (ca în Puntea, ultimul volum al lui Sorescu), poezia adevărată dovedeşte şi aici o forţă de anticipare extraordinară. Noapte albă conţine mesajul transparent al poetei profunde şi interiorizate către rudele, prietenii, colegii şi „simplii” cititori care acum o plîng. Nu este nici o urmă de patetism. Totul se va petrece „aşa şi nu altfel”: „Ca să-mi unesc/ plîngerea cu bucuria,/ am stat noaptea în linişte,/ somnul mi l-am împins/ cît am putut/ în partea otrăvită a zilei./ Şi cînd m-am trezit către seară,/ sufletul meu de mai înainte/ rămăsese plecat/ către sufletul/ cel dintotdeauna dorit.”.

La revedere, Constanţa Buzea.