În discuţia cu privire la practicile democraţiei în cultură azi, am încercat de ceva timp să mă ţin departe de a comenta fenomenul Occupy. Nu că ar fi încercat cineva, din cîte ştiu eu, să apropie felul în care se iau deciziile în cultură şi în special în ce priveşte politicile culturale, de evenimentele şi cerinţele Occupy. Nu, deocamdată, dacă este să fim oneşti, deşi cîştigă sprijin mediatic şi este discutată în mediul universitar, de către intelectuali şi activişti, care din fericire ajung să fie vizibili şi în media generalistă, revolta nu a intrat şi într-o discuţie despre implicaţiile instituţionale, proceduri şi comportament al autorităţilor publice în formularea şi evaluarea obiectivelor politicilor publice şi punerea în aplicare a deciziilor luate. Pare că este ceva spectacular în legătură cu aceste manifestări de stradă şi de comentariile care le înconjoară prin faptul că ceea ce se întîmplă şi ceea ce se cere nu provoacă explicit structura discuţiei prin care Statul relaţionează cu oamenii şi îi implică în deciziile pe care le iau, ci doar efectul deciziilor pe care acestea le iau. În ciuda participării şi a exerciţiului de luare a deciziilor prin consens între manifestanţi, ocupanţii nu par să se preocupe de resorturile şi procedurile guvernării, ci doar de consecinţele acesteia. Departe de mine să fac din această afirmaţie un reproş. Ceea ce se întîmplă este un legitim strigăt de disperare şi o formă de gîndire comunitară, însă lasă practic neschimbate formele de deprindere a legitimitării celor care intră în dialog pentru a decide priorităţile publice. Poate aici ar fi ceva mai mult de spus şi de gîndit.

De curînd am încheiat un proiect care pentru majoritatea va fi fiind necunoscut, deci îmi permit să vi-l prezint pe scurt. Cultura Activă – resurse pentru participare şi advocacy în sectorul cultural independent s-a desfăşurat între 24 octombrie şi 11 noiembrie la Bucureşti şi Cluj şi a constat într-o serie de cinci dezbateri şi zece prezentări despre situaţia sectorului neguvernamental din cultură în România şi a artiştilor free-lanceri, pe de o parte, şi despre pîrghiile democratice pentru a influenţa decizia publică în cultură, pe de altă parte.

Organizat de Coaliţia Sectorului Cultural Independent şi Asociaţia peplupatru, am reuşit să publicăm de asemenea un document-mărturie pe care l-am intitulat Cartografie subiectivă a culturii independente din România după 1989 şi care a cuprins contribuţii a peste 25 de persoane implicate în aceşti ani în conturarea practicilor instituţionale în cultură şi a formei, nu doar a conţinutului legilor, programelor şi politicilor culturale din România. Ne-am ocupat de legea transparenţei decizionale, legea accesului la informaţia de interes public, legea dreptului de autor, înfiinţării şi funcţionării Administraţiei Fondului Cultural Naţional şi a Institutului Cultural Român, dar şi de legea care prevedea posibilitatea obţinerii de subvenţii de către companiile de artele spectacolului, eliminarea garanţiei de bună execuţie pentru granturile pentru proiecte culturale, ataşamentul comun pentru luarea unor măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiei artistului în România, legea timbrului cultural şi demiterea ilegală a directorului AFCN, Andreea Grecu, în 2009, înfiinţarea CNDB. Nu vă voi scuti de plăcerea de a răsfoi materialul, măcar în format pdf pe site-ul Coaliţiei, însă aş vrea să fac un comentariu mai general legat de atmosferă şi practica discuţiilor. Făcînd asta, îmi dau seama că intru pe un teren puţin prietenos; este de altfel şi o vorbă care spune că cel mai sigur mod de a distruge o conversaţie este să discuţi despre discuţie.

Se pare că atunci cînd lucrurile „s-au întîmplat”, adică atunci cînd schimbarea a avut loc în sensul cedării de putere dinspre autoritatea publică înspre societatea civilă din cultură, a fost pentru că în cazul ambilor parteneri de dialog a existat înţelegerea necesară a nevoii schimbării respective (spun Rarita Zbranca, Andras Demeter direct, dar şi Mona Muscă, Delia Mucică). Pe de altă parte, atenţia acordată (a fi băgat în seamă, spus pe şleau) s-a datorat presiunii, inclusiv presiunii publice exercitate asupra factorului decizional (spun Cosmin Manolescu, Andras Demeter). Susţinerea politică a fost extrem de importantă, iar ea s-a datorat unor contexte favorabile – intrarea în UE, care a determinat nevoia alinierii inclusiv din punct de vedere legislativ  – vezi exerciţiul din 2007, sau anumite alianţe politice care au determinat ca perechea voinţă politică - decizie politică să funcţioneze în beneficiul sectorului cultural, şi nu contra acestuia – vezi cazul lui Ion Caramitru şi Mona Muscă. În ce priveşte dialogul dintre operatorii culturali şi autotităţile publice, acesta s-a realizat pe baza unor parteneriate – vezi cazul 1996-2000 cu ANUC – şi a activat mai ales structurile tradiţionale de reprezentare a sectorului cultural: uniunile de creaţie. Atunci cînd iniţiatori independenţi au iniţiat procese de deliberare şi influenţare a deciziei publice, aceştia s-au legitimat greoi şi nu au atins niciodată gradul de acceptare de care încă se bucură uniunile de creaţie. Cel mai concret caz este cel al Asociaţiei ECUMEST, ale cărei iniţiative şi contribuţii meritorii de cercetare nu doar că au dovîndit mult prea curînd un statut cvasi-legendar („ce bine era atunci cînd exista ECUMEST!”), dar nici nu au lăsat în urmă o tradiţie a cercetării în sectorul cultural, ca să nu mai vorbim de o practică a guvernării participative în România, susţinută prin programul Policies for Culture.

Din experienţele ultimului an şi jumătate de (încercare de) dialog cu MCPN, AFCN şi ICR, aş spune că cea mai mare provocare nu este în a formula un conţinut de calitate al propunerilor, ceva care să aibă un fundament real şi util, ci de a fi acceptat ca partener de dialog şi de a fi tratat cu respect (a fi tratat cu respect înseamnă cîteva lucruri simple: să ţi se răspundă la mail, să nu fii repezit, luat peste picior sau minţit în faţă la întîlniri directe, să poţi avea încredere în promisiunile făcute de continuare a discuţiilor, să nu ţi se spună chiar tot timpul  că dialogul nu poate fi o prioritate, pentru că sînt mult prea multe altele de făcut). Pentru ca aceste lucruri să se întîmple, membrilor sectorului cultural independent li s-a recomandat să: îşi realizeze o analiză a situaţiei în care se află, dar şi ce anume oferă şi cine sînt de fapt ei, cu ce se ocupă; să încerce să fie mai vizibili să se organizeze şi să îşi desemneze reprezentanţi; să susţină bunele practici ale instituţiilor publice de cultură şi să le ia apărarea, atunci cînd aceste practici sînt public condamnate de alţii; să fie mai vocali, să ceară, să facă lobby şi să nu se aştepte ca autorităţile publice să îi ia în considere din oficiu, pentru ca nu o vor face. Punct.

Să încercăm să ne îndepărtăm puţin acum, să discutăm din nou despre discuţie şi ce pare să (nu) presupună aceasta. Nu e atît de important ce se va întîmpla în continuare – probabil că pentru a asigura măcar o brumă de atenţie şi a continua integrarea operatorilor culturali independenţi în procesul decizional, se va răspunde la măcar o parte dintre cerinţele formulate de către decidenţii publici. Împinşi să să coaguleze, să transforme un mod de activitate esenţial orizontal şi divers, organizaţiile neguvernamentale din cultură şi artiştii free-lanceri sînt împinşi să se conformeze logicii lobby-ului, a reprezentării intereselor de grup, a „gîndirii comunitare” (community thinking). Deloc nu s-a rezonat la provocarea pe care le-o lansasem, atît invitaţilor din 4 noiembrie la Bucureşti, cît şi celor din 11 noiembrie, din Cluj-Napoca, de a privi participarea şi dialogul social ca un proces plasat în mod deliberat sub semnul interesului public, deschis, transparent şi echilibrat, aşa cum regretatul meu profesor de la CEU, Dragan Klaic, mă inspirase să gîndesc interedependenţa dintre cei care realizează cultură publică. Poziţia a rămas cea de crearea a unor „tabere de dialog”, pe modelul: eu, autoritate/instituţie publică; tu, societate civilă.

Trecînd de observaţia de mai sus, unde ziceam că de fapt nu există şi nici nu pot exista reprezentanţi ai societăţii civile, aceasta fiind prin natura sa polimorfă şi policentrică, ce se poate spune despre faptul că însăşi mişcarea Occupy, în care s-au angrenat atîtea dezamăgiri, frustrări şi speranţe de schimbare ale oamenilor, se prezintă tot ca un fenomen de masă, care cere schimbări de masă. Cred că avem nevoie de discutarea unor perspective care să ne dea o nouă imagine a relaţiilor funcţionale, a procedurilor de guvernare dintre individ şi Stat. Eu arunc pe masa discuţiilor ideile despre societatea deschisă a lui Karl Popper şi experienţele democraţiei deliberative. Cine mai licitează?

Raluca Pop este iniţiatoare banipentruarte, proiect care oferă informaţii despre finanţări pentru artişti şi operatori culturali din România şi care dezvoltă un spatiu de reflecţie şi dezbatere despre legislaţia şi politicile culturale din România prin spaţiul interactiv creat pe Facebook sub numele de banipentruarte Talks.