Schimbarea regilor, bucuria nebunilor, spune un vechi proverb românesc, bazat pe experiența de secole a supușilor. „Plus ça change, plus c’est la même chose”, spun francezii, aplicînd zicala și altor domenii ale vieții. Echivalentul cel mai apropiat în engleză ar fi: „So, what’s new?” Și atunci, știind toate acestea, de ce se bucură atît de mult milioane de oameni din SUA, dar și din restul lumii, că Joe Biden l-a înfrînt pe Donald Trump? Din două motive: primul că alegătorii, în special, au memoria scurtă, nu durează niciodată nici măcar patru ani, și al doilea, că speranța moare ultima. Dar să vedem dacă totul e așa cum pare la prima vedere.

În urmă cu peste patru ani, Trump a apărut pe scena electorală din senin, fără niciun trecut politic, dar promițînd ceea ce își doreau mulți americani: anti-globalism, anti-ideologii demente, anti-imigrație ilegală, anti-radicalism islamic, anti-reglementări excesive, păguboase pentru economie, anti-exagerări cu ajutoarele sociale, măsuri sănătoase pentru economie și, în fine, unele idei îndrăznețe (alții le-au calificat drept nesăbuite) în favoarea Israelului. În ciuda tuturor prognozelor, Trump a învins-o pe Hillary Clinton, demonstrînd cît de mult se îndepărtaseră democrații de valorile care făcuseră mare America, prin încercările lor de a împăca toate caprele și toate verzele din societate, rezultatul fiind alienarea multora, inclusiv dintre alegătorii lor tradiționali. 

Dar chiar și unii dintre cei care au considerat promisiunile lui Trump cauze bune și demne de susținut au ajuns să nu-l mai considere omul capabil să le promoveze, deoarece, după părerea lor, Trump s-ar fi dovedit, odată pus la încercare, a fi grevat de anumite carențe capitale. Iată cîteva dintre ele, devenite grave handicapuri:

1. Trump a preluat președinția Statelor Unite cu o mentalitate de om de afaceri, nu de om de stat (SUA a avut și are oameni de afaceri de geniu și oameni de stat de geniu, dar cele două nu s-au suprapus pînă acum); Trump nici măcar nu e om de afaceri de geniu, a dat faliment nu numai o dată, spun criticii săi, care adaugă și că el provine dintr-un domeniu cunoscut pentru mentalități îndoielnice, unii le-ar califica „nu tocmai onorabile” – domeniul imobiliarelor. Asta nu ar fi contat însă, dacă Trump nu ar fi decis că poate conduce țara ca pe o companie de afaceri și, mai rău, ca pe o companie cu un business model primitiv. Astfel, Trump a plecat de la premisa, complet distructivă pentru sistemul de administrație american, că funcționarii publici sînt angajații lui, care trebuie să-i fie loiali lui personal și să-i asculte orbește ordinele; pentru a impune acest model, Trump și-a schimbat frecvent membrii echipei și în rest a impus „disciplina” prin concedieri, amenințări și presiuni de tot felul. Într-o mică întreprindere, această politică poate da roade; în administrația țării ea nu e doar contraproductivă, este distructivă. Ea amenință grav o foarte valoroasă tradiție americană, în care funcționarii publici au autonomie, au inițiativă, manifestă și loialitate (dar strict în limitele respectării legii) și totodată sînt înclinați să își asculte conștiința. Trump este acuzat că a călcat în picioare această tradiție. În cunoscutul stil de twitting al președintelui, o succintă observație: Very bad for America, very un-American.

2. A doua carență, cauzată de mentalitatea sa de om de afaceri, ar fi obsesia pentru deal-uri, din păcate cu mentalitatea simplistă a afacerilor din domeniul imobiliar; astfel, pentru Trump, tranzacția reușită este cea de tip sumă nulă: eu cîștig, tu pierzi, punct. Și nu contează cum: eu pot cîștiga prin presiuni, trăgînd cacialmale, sau orice alte tertipuri la limita legalității, iar tu pierzi pentru că te-am intimidat sau te-am șmecherit și te-ai lăsat păcălit. Unii susțin că tocmai de dragul unor asemenea deal-uri și-a subminat președintele Trump în primul rînd aliații; subminînd aliații din Asia, care sperau ca America să preia rolul conducător în fața situației create de o Chină tot mai asertivă, Trump a făcut un imens serviciu Chinei; în paralel, aliații europeni l-au acuzat că a făcut tot ce a putut pentru a slăbi Uniunea Europeană, făcînd în acest fel o mare favoare Rusiei. 

Și toate acestea pentru ce? Nu a obținut nimic în schimb. Rușii sînt mai departe bine mersi în Siria, exercitîndu-și influența în întregul Orient Mijlociu și iremediabil instalați în Crimeea. Nici în relația cu China lucrurile nu stau mai bine: în loc să pregătească o acțiune concertată cu aliații asiatici, din ce în ce mai îngrijorați de ceea ce percep drept noua agresivitate a Chinei, și cu aliații europeni foarte nemulțumiți de practicile comerciale ale Chinei, se pare că Trump a decis să preia lupta pe cont propriu, ca să demonstreze ce maestru al deal-ului reușit este el. Or și aici a înregistrat ceea ce detestă cel mai mult în viață, eșecul. Xi Jinping a venit mereu cu contra-măsuri, China nu a avut mai nimic de suferit, iar așa-zisele avantaje obținute de Trump pentru America au fost în bună măsură anulate de pagubele inerente oricărui război comercial. Obama reunise aliații Americii din Asia și zona Pacificului în acel Trans-Pacific Partnership care practic izola China, neadmisă în parteneriatul în care America domina și ar fi putut impune reguli corecte, care să fie respectate de toți; Trump a distrus Parteneriatul fiindcă fusese inițiativa lui Obama, iar China a profitat din plin, lansîndu-și propriile inițiative economice internaționale, cu propriile reguli, și extinzîndu-și dominația economică în lume. Revenind la jocurile lui Trump cu impunerea de tarife vamale, să amintim că și la tarifele pe care le-a impus aliaților, presupusele cîștiguri pentru America au fost în mare măsură anulate de pierderi, dar au dăunat alianței. În vocabularul lui Trump pur si simplu nu există noțiunea avantajului reciproc, al unui deal în care să beneficieze ambii parteneri, fără să fie jupuit niciunul. 

Tot ca presupus mare maestru al deal-ului, Trump a lansat o așa-numită charm offensive în beneficiul liderului nord-coreean și… din nou, n-a obținut nimic. S-a lăudat că a salvat pacea în Coreea, dar de fapt singurul lucru pe care l-a obținut au fost scrisorile de dragoste din partea lui Kim Jong-un, care să-i gîdile vanitatea; i-or fi gîdilat lui vanitatea, dar de rîs, a rîs Kim Jong-un. Surpriza inițială față de ineditul întîlnirilor bilaterale s-a evaporat fără rezultate. Din nou: All very bad, very un-American. 

3. Așadar, Trump și-a pus pălăria de președinte, dar fără să o scoată pe cea de om de afaceri. Nu intrăm în detalii, dar refuzul său de a tăia legăturile cu propriile interese de afaceri, sau măcar de a dezvălui care sînt acestea, spun criticii săi, este ceva ce nu s-a mai văzut în America de peste 100 de ani. Îi vor trebui probabil avocați scumpi ca să „demonstreze” că în tot felul de situații nu au existat conflicte de interese. Amănuntul „original”, cu refuzul de a-și dezvălui declarațiile de impozite, spre deosebire de toți președinții de la Gerald Ford încoace, e bine cunoscut, dar a trecut fără mari pierderi de capital politic pentru el. Cum se face asta, e ușor de înțeles: oamenii care l-au votat au mers de la început pe ideea că el este un politician total neconvențional, este atît de valoros prin ceea ce promite și fiindcă vine din afara sistemului, încît i se pot tolera lucruri inadmisibile la alții; mai mult, de la el te aștepțisă fie altfel; și chiar dacă minte, apreciezi că, cel puțin, el minte pe față, nu ca ceilalți, care încercau să ascundă, ceea ce dovedește că Trump ar fi „autentic” (în cazul lui, dacă e trădare, o știm și noi); e adevărat că azi zice una, mîine zice alta, e adevărat că a creat adesea haos, dar la el tocmai asta dă impresia că el „are o tactică genială”. Și uite cum mint răuvoitorii care îl acuză că urmărește interese financiare, tocmai el, care refuză să-și încaseze salariul de 400 de mii de dolari; da, e adevărat că în multe acțiuni oficiale cheltuieli de milioane de dolari au fost orientate spre proprietățile președintelui; e adevărat și că a trebuit să renunțe la încercarea de a organiza acea importantă întîlnire internațională la una din proprietățile lui, fiindcă a izbucnit scandal și în țară și în afară; a renunțat, dar probabil nu a înțeles de ce toată tevatura; adică de ce să nu meargă banii la el, că poate el ar fi cerut mai puțin ca alți proprietari și ar fi făcut chiar economii statului? În definitiv, am acceptat: Trump e altfel, el poate purta și pălăria de om de afaceri, nu numai pe cea de președinte. Din păcate, în această situație, tot mai mulți pot zice: Very bad for America, for American values, for American traditions, very un-American.

4. Ca patron al „Companiei America Inc.”, lui Trump i s-a părut normal să-i considere redundanți pe cei care nu erau nici angajați ai lui (în sensul indicat la punctul 1.), nici acționari, adică alegătorii săi, și nici companiile de publicitate asociate, adică presa favorabilă lui; toți ceilalți au fost declarați dușmani ai companiei America Inc: în primul rînd presa defavorabilă lui și apoi toți cei bănuiți că nu votau Trump. Pentru combaterea dușmanilor, absolut totul a devenit permis: agresivitate, ton grobian, incitare, acuzații nedovedite, orice fel de denaturare a adevărului, încurajarea teoriilor conspiraționiste. O diviziune considerabilă între democrați și republicani exista și înainte de Trump, dar el a exacerbat-o la un nivel neîntîlnit de foarte multă vreme în politica americană; a început deja cu acele adunări uimitoare, unde el dădea tonul să se urle lock her up!(închideți-o) împotriva candidatei  prezidențiale Hillary Clinton. Sigur, America a mai văzut manifestări de ură, cu acte de violență, dar acolo se știa că autorii erau niște descreierați, care puteau fi potoliți, nu era vorba de un larg corp din electorat.  

Trump a făcut motiv de diviziune politică pînă și din purtatul măștii, astfel că 80% din alegătorii democrați poartă masca, iar dintre alegătorii republicani numai 40%; bineînțeles, nu e un indiciu sigur, dar dacă porți masca, tot riști să fii înjurat pe stradă ca pro-Biden. Cel mai dezolant și periculos lucru e însă altul: sub Trump, o mare parte dintre democrați, ca și dintre republicani, au ajuns nu doar să considere că adversarii lor „nu au dreptate, se înșală, sînt egoiști, proști, corupți etc.”. Nu, adversarii sînt acum pur și simplu „ne-oameni”, „monștri”, „diavolul încarnat”. La acest gen de polarizare s-a ajuns în ultimii patru ani. Desigur, nu este doar vina lui Trump; și extremiștii de stînga sînt de vină; aceștia încercau demult ceva în direcția asta, dar fără succes; a trebuit să vină Trump și să facă ce știe el cel mai bine, să pună paie pe foc; și a ațîțat cît de mult a putut, de fapt asta a fost exact tactica lui pentru a fi reales; partea adversă a participat însă cu entuziasm la această polarizare, printr-o „anumită parte a presei” de stînga, prin celebritățile îmbrățișînd stîngismul din mediul lor hiper-privilegiat și alții, care au dezlănțuit un adevărat tsunami de critici, acuzații, caricaturi răuvoitoare la adresa lui Trump, printr-o campanie susținută, neîntreruptă nici măcar pentru o zi. A fost ca un joc de poker în care ultimii doi jucători rămași la masă au supralicitat timp de patru ani. Electoratul, epuizat de acest duel plin de ură, a decis în cele din urmă că: This is not good for America, this is very un-American.

În ultimă instanță, nu mai conta a cui vină a fost mai mare pentru paroxismul dezbinării. Dar cum nu puteau vota împotriva presei de stînga, sau împotriva stîngiștilor din show-businesssau din universități, mulți au votat împotriva lui Trump.  

5. Trump a mai fost acuzat că, prin natura lui, este un om lipsit de empatie, arogant, un om imatur, reacționînd ca un copil la orice critică sau contrazicere, dar răzbunător infinit peste puterea unui copil, un egocentric, un narcisist și un megaloman; chiar dacă unii sînt de acord cu aceste acuzații, mulți nu le consideră descalificante, ci oarecum defecte inerente unor „lideri puternici”; se pare că inițial nici alegătorii nu le-au considerat descalificante. Este curios, totuși, că americanii au ales președinte un om care a avut mai multe soții, unele cam exotice pentru gustul american, dar desigur, nici asta nu-l descalifică, după cum nu l-au descalificat nici dovezile de deviere de la moralitate, care i-au fost iertate inclusiv în cercurile religioase; au făcut parte și ele, se pare, din imaginea lui de „om din afara sistemului”. Dar la un moment dat apare întrebarea: cît de mult poți ieși din sistem, fără să devii incompatibil cu imaginea care se potrivește Americii și, în special, cu valorile la care America totuși nu poate renunța; se pare că aceasta este întrebarea pe care au ajuns, treptat, să și-o pună tot mai mulți alegători. Multe defecte i-au fost tolerate lui Trump, dar toleranța s-a poticnit, se pare, în ultimele luni, în fața unor acuzații care i-au pus pe gînduri pe foarte mulți: ignoranța lui Trump, mai treacă-meargă, dar „încrederea lui prostească că el știe cel mai bine, disprețul absolut față de competență și incapacitatea totală de a deosebi adevărul de minciună” au fost văzute în final ca: Very bad for America, very dangerous for America, actually, and very un-American.

6. În fine, aspectul cel mai reproșabil la Trump, în mentalitatea lui de patron al Companiei America Inc., este disprețul pe care pare să-l nutrească față de democrația americană. O companie nu se conduce după principii democratice, ci după alte reguli, menite să extindă la maximum parametri ca producția, eficiența, profitul etc. Trump s-a simțit cumva frustrat că nu putea lua măsurile care i se păreau că ar face Compania America Inc. să meargă după voia lui; ba i-a și invidiat (și simpatizat) pe liderii autocrați care, zicea el, pot face lucrurile să meargă foarte bine; l-a lăudat în repetate rînduri pe Xi Jinping, inclusiv în martie 2020, pentru modul în care a rezolvat criza Covid. Trump o luase, de fapt, pe o cale care ar fi putut schimba echilibrul între puterile în stat, atît de bine conceput de părinții constituției americane. Acum știm că înclinațiile lui dictatoriale nu prea aveau șanse de reușită, dar ele nu au trecut totuși neobservate de alegătorii americani, extrem de sensibili față de tendințele dictatoriale. Din nou: Very, very dangerous for America and exceedingly un-American

În concluzie, cel puțin aceste șase carențe în fenomenul Trump s-au dovedit „bad and dangerous for America and totally un-American”. Și iată cum, tragic, Trump a compromis cauzele pe care promisese că le va susține și care i-au adus atîția simpatizanți. Era atît de aproape să compromită grav și orice formă de conservatorism american, încît acum îl părăsesc în masă și politicienii republicani. 

Aceste alegeri pot fi considerate un referendum asupra conducerii lui Trump. Peste 75 de milioane de americani, mai mulți decît oricînd în alegerile din Statele Unite, au votat acum împotriva lui. Suficient de mulți au decis că „Trumpismul” e mai periculos pentru America decît prezumtiva amenințare a socialismului/comunismului („comunistul” Biden e, la urma urmei, un catolic cu valori conservatoare: familie, muncă, cinste, onoare, patriotism). Românii din America au gîndit în majoritate invers, aparent din două motive: 1 – fiindcă generația lor nu a cunoscut democrația, ci doar comunismul, și au reacționat ca și imigranții din Cuba și Venezuela, și 2 – fiindcă nu înțeleg încă soliditatea democrației americane. 

Și totuși… 

Și totuși, peste 70 de milioane de americani au votat pentru Trump – după voturile pentru Biden, al doilea cel mai mare număr de voturi în favoarea oricărui candidat în întreaga istorie a Statelor Unite. Concluzia se impune de la sine: cu toate carențele lui, cu toate păcatele reale sau imaginare care i se impută, Trump este un fenomen fără precedent, dar care se poate ușor repeta. Dacă pe democrați nu i-a alarmat suficient apariția unui novice pe scena politică, care i-a lăsat mofluzi acum patru ani, dacă nu-și schimbă atitudinea și politicile care i-au făcut atunci pe mulți americani să voteze „cu oricine, dar nu cu democrații”, atunci peste alți patru ani, o combinație între memoria scurtă a electoratului, o eventuală dezamăgire față de Joe Biden (confruntat cu un Senat republican și o Curte Supremă ostilă), ar putea aduce la Casa Albă candidatul cel mai asemănător lui Donald Trump, cu tot bagajul aferent. Sau, de ce nu, chiar pe Donald însuși, așa cum îl cunoaște toată lumea și, în plus… arzînd de dorința răzbunării. 

(articol preluat de pe site-ul www.baabel.ro)