(fragment din volumul Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit, Editura Humanitas, 2015.)

O componentă a mitului care nu trebuie neglijată este credinţa în universalitatea creaţiei eminesciene. O întîlnim încă de la început. Poetul era chemat să acopere un gol. Într-adevăr, pînă la el, nici un român (exceptîndu-l, să zicem, pe Dimitrie Cantemir, dar şi acesta la o cotă de celebritate „medie“) nu intrase în cultura cea mare, a omenirii. Cu Eminescu, românii au sentimentul că au recuperat, dintr-odată, întîrzierea; e primul român care se aşază, sus, în panteonul mondial. Să precizăm: din perspectivă românească.

A fost tradus şi răstradus. În limba germană, încă din timpul vieţii, în culegerea Rumänische Dichtungen, publicată în trei ediţii, între 1881 şi 1889, de regina-poetă Carmen Sylva, în colaborare cu Mite Kremnitz (numele celei din urmă fiind, cum se ştie prea bine, legat şi prin alte fire de persoana poetului). Din 20 de poezii ale lui Eminescu, regina (care îl aprecia „moderat“) a tradus doar 3, Mite Kremnitz, în schimb, 17 (printre care şi piesele cele mai celebre: Luceafărul, Doina, Scrisoarea III).

Pornind de aici, ar fi fastidios să urmărim dinamica traducerilor. Cantitatea e imensă. În 1939, în volumul masiv al Convorbirilor literare închinat comemorării a 50 de ani de la moartea poetului, se dau nenumărate exemplificări în următoarele limbi sau literaturi (în ordinea din volum): italiană, polonă, bulgară, albaneză, greacă, iugoslavă, maghiară, slovacă, arabă, engleză, rusă, suedeză, cehă, americană, japoneză, evreiască, germană, franceză, latină, traducătorii fiind uneori romîni, dar mai adesea străini, îndrăgostiţi de poezia lui Eminescu. (Vezi nota 1) Un efort considerabil de promovare s-a făcut apoi în vremea comunismului.

Rezultatul? Practic nul. Să nu ne amăgim cu numărul traducerilor, şi nici al contribuţiilor eminesciene datorate unor specialişti străini. Aceştia de altfel (cum se întîmplă şi în alte domenii ale studiilor româneşti) sînt mai cunoscuţi în România decît în ţara lor. Ceea ce contează în promovarea oricărei valori nu e afişarea ei formală, ci impactul. Or, impactul nu s-a produs. Eminescu, în lume, rămîne un nume necunoscut.

După unii, aceasta poate fi încă o nedreptate, din lungul şir de nedreptăţi care se comit sistematic la adresa României! Eminescu e de altfel în bună companie. Aproape nici unul dintre marii români nu e cunoscut în străinătate. Excepţie face Ceauşescu, de departe românul cel mai celebru, urmat eventual de cîţiva sportivi, în frunte cu Nadia Comăneci. Dintre scriitori sînt cunoscuţi, în cercuri intelectuale ceva mai largi, cei care s-au rupt de România, exprimîndu-se într-o limbă de circulaţie: cu deosebire, celebra triadă Ionescu–Cioran–Eliade. Nici un autor român, scriind în ţară şi în româneşte, n-a reuşit să atingă cu adevărat notorietatea mondială. Eminescu nu e deci o excepţie. L-am fi dorit o excepţie, în sens invers!

Există chiar, în cazul lui Eminescu, o circumstanţă agravantă. Poeziile lui sînt traduse, unele bine, altele rău. Dar toate traducerile cam cu acelaşi rezultat. De altfel, poezia în genere e intraductibilă; Eminescu, dacă se poate spune aşa, e încă şi mai intraductibil. În cazul lui, se pierde rima, se pierde muzicalitatea, se destramă rostirea aceea incantatorie, tot ceea ce, mai mult decît cuprinsul de idei sau de imagini, dă nota inimitabilă poeziei eminesciene. Traducerile mai bine nici n-ar exista: ele înfăţişează străinului un Eminescu destul de oarecare, departe, foarte departe de ceea ce zadarnic se străduiesc românii să explice. Unii se gîndesc la noi strategii de promovare. (Vezi nota 2) Să ne liniştim: nu e nimic de făcut.

Eminescu rămîne – pentru „ceilalţi“ – strict un autor de dicţionar; orice enciclopedie, mai mare sau mai mică, îl va pomeni, alături de diverşi alţi „iluştri necunoscuţi“ ai diverselor naţii. Chiar şi la acest nivel, românii riscă surpriza neplăcută de a constata că unii dintre omologii poetului lor sînt ceva mai bine puşi în evidenţă. În cunoscutul Dicţionar de autori Laffont–Bompiani, Eminescu are parte de un articol de 62 de rînduri, cu informaţii destul de vagi şi pe alocuri incorecte sau inutile (precum aceea, de provenienţă românească, însă de mult abandonată, că „a fost ucis de un nebun“ alături de care fusese internat); cît despre aprecierea operei, aceasta se reduce la următoarea propoziţie: „Eminescu a fixat forma poeziei româneşti care, înaintea lui, era într-o lentă evoluţie“. (Vezi nota 3) Cam departe de „poetul universal“! Şi, peste toate, e un dicţionar francez, expresie a unui spaţiu cultural mai deschis decît altele spre valorile româneşti. Alţi „poeţi naţionali“ din zona central europeană au parte de o tratare mult mai detaliată, însoţită şi de caracterizări mai consistente ale operei: slovenul Prešeren – 72 de rînduri, maghiarul Petőfi – 126 de rînduri, polonezul Mickiewicz – peste 400 de rînduri! Comentariile ar fi de prisos.

Fotografie de Jean Bielig, 1887.

Citiţi aici recenzia cărţii.

Citiţi aici un poem necunoscut din manuscrisele lui Eminescu.

Note:

1. Convorbiri literare, iunie–septembrie 1939. Vezi, în acest volum, şi interesantul studiu al lui Alexandru Elian, „Cu privire la traducerile franceze ale poeziilor lui Eminescu“, pp. 1469–1537.
2. Vezi şi Ioana Bot,
Eminescu explicat fratelui meu, Editura Art, Bucureşti, 2012, capitolul „Un produs ro­mî­nesc refuzat la export: «Mihai Eminescu, poet na­ţional»“, pp. 223–246.
3.
Le nouveau dictionnaire des auteurs de tous les temps et de tous les pays, Robert Laffont, Paris, 1994, vol. I, „Eminescu Mihail“, p. 1001.