Cum să comunici fără cuvinte într-un muzeu? Cum să ţii trează atenţia unor copii de 2-6 ani timp de o jumătate de oră într-un spaţiu în care regula este „nu atinge”? Cum să-i faci să îndrăgească un mediu care pentru majoritatea este străin, lumea satului, cînd familiarul este la vîrstele acestea totul? Iată provocările pe care le-am întîlnit odată ce am început aventura programelor de educaţie creativă pentru familii cu copii de 2-6 ani în Muzeul Ţăranului Român.

Ca să răspundem la atîtea întrebări şi să găsim apoi soluţii, ne-am strîns cîţiva părinţi: specialişti în educaţie muzeală, actori şi artişti plastici. Iar programele pe care le propune Asociaţia "De dragul artei" sînt pentru un public exigent şi simpatic cum este cel format din părinţii cu copii mici. În lunile septembrie şi octombrie aventura a constat în căutarea lui Antonie Mogoş (creatorul în lemn a casei expusă într-una din sălile Muzeului Ţăranului Român). Aşteptarea celor înscrişi durează un pic, timp în care cei mici încep să se joace cu pernuţele pe care vor sta în sala de muzeu: construiesc case şi se distrează de minune. Ne servesc pe tavă tema programului făcînd ca logica întîmplătoare a lucrurilor să funcţioneze.

Programul "Unde-o fi Moş Mogoş?" începe cu un joc în care copiii şi părinţii lor înţeleg fragilitatea obiectelor din muzeu prin joaca cu o fîşie de şerveţel care, prin atingere, se rupe imediat. Odată momentul epuizat, cei mici arată spre toate obiectele din muzeu cu sfială: „Şi ăsta e fragil!”... Ne-am atins scopul fără să spunem „nu”. Marea provocare la vîrsta asta (despre care ne învaţă toate cărţile moderne de psihologie a vîrstelor mici) este exact aceasta: să folosim cît mai rar cuvîntul „nu”. Acum, că regula a fost interiorizată, mergem mai departe în vizită la Moş Mogoş. Casa aflată în sala MŢR este impresionantă prin ea însăşi. Copiilor le trebuie un timp s-o vadă şi s-o accepte ca să se poată raporta la ea. Sînt impresionaţi pînă peste poate doar stînd alături de ea, aşa mare, într-o sală în care proporţiile sînt date peste cap de raportul dintre cei mici şi casă. Îi întrebăm cum a intrat o casă atît de mare pe o uşă atît de mică, iar privirile derutate-întrebătoare-înciudate-victorioase constituie răspunsurile pe care le aşteptăm. Cei mai mari caută soluţii logice, iar cei mici (deşi nu e, totuşi, o regulă) acceptă magicul drept dezlegare la intrarea miraculoasă a casei în sala de muzeu. Înţeleg toţi că această casă este din lemn, chiar dacă nu toţi o spun: lemnul e un material cu care orice orăşean intră în contact în ciuda prejudecăţilor - jucăriile de lemn sînt la modă, iar copaci sînt în parcurile în care copiii petrec cîteva ore pe zi. Comparăm casa cu un om în care anumite părţi seamănă ca formă şi funcţiune. E un joc de imaginaţie în care copii intră natural, animarea obiectelor fiind, la aceste vîrste, modul de a accepta lumea şi de a o face familiară şi atractivă. Cei mai sensibili dintre copii (şi, probabil, cei cu imaginaţia cea mai bogată) devin foarte-foarte emoţionaţi la acest moment şi privesc cu un pic de teamă casa care prinde viaţă sub ochii lor. E un moment similar celor trăite în sălile de teatru unde, de prea-plinul poveştii şi fantasticului, unii încep să plîngă şi să ceară afară din sală. Depăşim relativ repede momentul, tocmai pentru a nu rămîne prea mult în lumea de dincolo de obiecte şi, în sunet de lemn pe lemn, ne apropiem de poarta casei. Batem cu degeţele mici în poartă, că doar am venit în vizită! Apare Ioana Mogoş, singura fiică a lui Antonie, în fapt, Nicoleta Rusu, actriţă la Teatrul "Ion Creangă". În creearea conceptului de program, ea a avut un rol esenţial, a adus scena în muzeu, muzeul a devenit scenă, iar casa şi-a recuperat funcţia prin prezenţa ei. Cînd Ioana iese de după poartă, copiii sînt cu gurile căscate la propriu. Intră repede în jocul căutării lui Moş Mogoş, iar sala se umple de glasuri clare de copii: „Moş Mogooooş!”. „Nu e aici după casă, nici aici!”...

Căutarea continuă pigmentată cu jocuri despre copaci şi tăierea lor pentru a face o casă mare. De ajutor ne este un puzzle simplu, de lemn, în care copacul se desfrunzeşte şi apoi se taie pentru a putea fi folosit la construirea unor case mici sau biserici. Nişte lemne culese din parc sînt apoi animate pentru a deveni şarpe, toiag, puşcă sau lunetă, asta depinzînd de imaginaţia copiilor, pentru că ei propun identităţi propriilor bucăţi de lemn, în funcţie de forma lor. Anatomia casei este urmărită apoi în detalii de genul: „îmbrăcămintea porţii” (termen găsit în puţinele texte din Sala Mogoş) este comparată cu hăinuţele copiilor - motivele vegetale de pe poartă, cu înfloriturile rochiţelor, împletiturile de pe poartă sînt asemeni codiţele fetiţelor din grup, cei mici înţelegînd, astfel, că un meşter în lemn face din materialul pe care îl lucrează ceva frumos.

Urmează vizita în pod, un spaţiu ascuns de obicei vizitatorilor, dar, dacă nu l-am găsit pe Moş Mogoş, măcar să-i vedem podul. Plin de lucruri minunate cum ar fi: porumb şi nuci puse la uscat, trotinetă de lemn, străchini pentru tîrguri şi cîte şi mai cîte nimicuri folositoare. Ioana ne mai fredonează puţin şi ni-l prezintă pe tatăl ei într-o fotografie de mari dimensiuni în care bătrînul tronează mîndru peste toată sala. E impresionant şi impresionat, ca şi copiii.

Mergem apoi în atelierul în care materiale naturale: lut, crenguţe, nisip, pietre sînt combinate de copii şi părinţi în căsuţe de animale şi cuiburi de păsări. Sau în cuiburi pentru oameni şi căsuţe pentru păsări. Nu le propunem modele, îi lăsăm să combine materialele cum vor, iar bucuria la vîrste mici nu este rezultatul final, ci frămîntarea lutului, risipirea nisipului, combinarea lor într-un amestec nedefinit. Am văzut multe modele de lucru în echipă, părinţi şi copil, dar cel mai simpatic mi s-a părut acela în care părinţii lucrau împreună la o căsuţă foarte elaborată, iar copilul lucra singur la propria grămăjoară de lut. Primii erau foarte concentraţi pe rezultat, fără să le mai pese prea tare de ce făcea copilul, iar acesta din urmă, cu mîinile părinţilor agitate în jurul lui, avea confortul de a face ce-i place. Pentru că programul se adresează familiilor, şi nu doar copiilor.

Aventura continuă, să te adresezi unui public atît de mic într-un muzeu este o aventură! Dacă se plictisesc, copiii se ridică şi pleacă, iar părinţii nu pot face nimic să-i aducă înapoi, aşa că fiecare moment trebuie dozat cu mare atenţie. Formula de succes pe care am găsit-o: jocuri-teatru muzeal-atelier, se schimbă la fiecare lună ca şi tema despre care povestim. Pentru ce facem în continuare, ne găsiţi la www.dedragulartei.ro sau pe Facebook unde avem şi filmuleţe din timpul programelor. Uraţi-ne succes, să nu ni se risipească ideile decît în folosul copiilor! Şi atunci vom avea îndrăzneala să mergem şi în alte muzee.

Raluca Bem Neamu este muzeograf.