o scurtă istorisire 

Îl așteptam la ora zece cu curiozitate și nerăbdare. M-a surprins de la început pentru că nu mi-l imaginam cu mustață neagră, pantaloni raiați și cu o atît de tînără și sigură dezinvoltură. Alegerea arhitectului era pentru el o chestiune sentimentală. Cînd era mic, unchiul său, Jack, îi povestise adesea despre cum mersese la pescuit de păstrăvi în acele zile minunate petrecute cu farmacistul Vacchini, tatăl meu. Acest amintiri îl făcuseră să vină mai degrabă la mine, decît la altcineva.

Avea un teren la marginea satului. Avea și niște bani și voia să înceapă cît mai repede să își construiască o casă cu un sejur, o mică sufragerie, o bucătărie deschisă și trei dormitoare. Iată totul; și zîmbi.

Era simpatic și am hotărît să îl ajut.

Doar pentru a sparge gheața, i-am pus o întrebare stupidă despre modul său de viață, întrebare la care, din fericire, nu a știut să răspundă. De fapt, știam foarte bine că conceperea unei case nu are nimic de-a face cu modul de viață al clientului și i-am spus: forma nu urmează funcțiunea. Dimpotrivă, arhitectura există doar atunci cînd necesitatea de ordin practic se transformă într-una de ordin spiritual. Arhitectura este inutilă. Dar există necesitatea inutilului, am adăugat. A reacționat la cuvintele mele schimbîndu-și poziția pe scaun și privindu-mă cu o mină de tristețe. Oare își alesese bine arhitectul? Ce ar trebui să îi spună soției sale la prînz?

Jena sa m-a dezamăgit. Am încercat să îl liniștesc imediat, spunîndu-i că nevoile sale vor fi tot timpul în centrul proiectului, chiar dacă sarcina arhitectului este de a transforma aceste nevoi concrete în valori spirituale.

A respirat adînc, ușurat și, cu aceste cuvinte, mi-a strîns mîna și a plecat. Un discret miros al aftershave-ului său a rămas în biroul meu. Am deschis fereastra, deja gîndindu-mă serios la casa pe care trebuia să o proiectez.

Două săptămîni mai tîrziu i-am prezentat proiectul care i-a plăcut foarte mult, chiar dacă era cu totul altceva decît se aștepta. L-am întrebat: ce anume vă place? Îmi place proiectul în sine, geometria și claritatea sa, dar cel mai mult îmi place ce îmi spuneți. Știți, eu nu știu să citesc un plan, nici să îmi imaginez realitatea, oricum ar fi.

Nici eu, i-am spus. Lucrez zi și noapte la aceste planuri, dar nici eu nu sînt capabil mai mult decît dumneavoastră să îmi imaginez realitatea ulterioară. Am înțeles că arhitectura trăiește două momente distincte: proiectul și realizarea. Între cele două nu există decît un vid. De o parte este lumea intenționalității, a purei speculații; de cealaltă parte, variațiile infinite ale naturii. Nimeni nu e capabil să își imagineze opera construită, nici măcar autorul său. Foarte des realitatea construită e foarte diferită față de ceea ce te așteptai cînd citeai planurile.

Pe de o parte, sînt tehnicile limitate ale reprezentării și slaba posibilitate de imaginație a creierului uman; pe de altă parte este miracolul facerii și al non-măsurabilului lumii care ne înconjoară.

M-a privit amuzat și mi-a spus: sînteți un tip amuzant! Vin la dumneavoastră, un specialist, cineva capabil, iar dumneavoastră îmi spuneți că nu vă puteți imagina nimic și că sînteți la fel de orb ca și mine. Spuneți-mi atunci, de ce nu îmi propuneți o casă așa cum sînt atîtea în jurul nostru, ușor de imaginat și pentru dumneavoastră, și pentru mine?

Cred că întrebarea dumneavoastră nu este bine pusă, i-am răspuns.

Din fericire, în această lume nimic nu este repetabil în mod identic.

Chiar și cele mai perfecte copii diferă de original și de fiecare dată cînd facem ceva creăm din nou.

Lucrurile noi necesită întotdeauna un raționament critic. A construi presupune a acționa în lumea artei. Această lume nu este ceva definitiv, ci un ansamblu de opere care se modifică în timp. Opere considerate excepționale la un moment dat, pot dispărea și face loc altora care ies din obscuritate și ne apar din ce în ce mai luminoase. Această mișcare continuă e provocată de apariția noilor capodopere care modifică structura artelor prin prezența lor. Nu există nici trecut, nici prezent. Fiecare construcție, nu contează calitatea sa, presupune o alta a cărei critică este. Dacă ați propune o casă ca toate celelalte, ar însemna negarea tuturor valorilor facerii noastre.

S-a lăsat o tăcere lungă și i-am simțit privirea fixîndu-mă; din cap pînă în picioare. Mi-a zis: să nu îmi spuneți că pentru a face arhitectură trebuie să fii un fel de monstru atotștiutor, un filozof, un critic, un teoretician... nu se poate ca această meserie să fie atît de dificilă – sînt așa de multe monumente frumoase peste tot – uitați-vă prin cărți!

Eh, nu, i-am spus. Capodoperele sînt foarte rare; toate orașele lumii sînt construite cu clădiri fără valoare – arhitectura este excepție! Dimpotrivă, ceea ce ați spus despre meseria de arhitect e adevărat, este o meserie foarte grea.


— Publicat întîi în Korean Architects 147/1996; reluat apoi în Rivista Tecnica 5-6/1999, textul este preluat, în traducerea lui Ştefan Simion, din volumul Ambiguitatea capodoperei. Livio Vacchini prin 11 dialoguri de Ştefan Simion, Editura Fundaţiei Arhitext design, 2017.

Pe măsură ce timpul trece, exigențele de tip critic și filozofic devin din ce în ce mai importante. A lucra prin intuiție e din ce în ce mai dificil. Nu mai sînt memoria și amintirea cele din miezul muncii noastre, ci participarea critică la transformarea lumii formelor de-a lungul timpului. Din acest motiv, i-am zis, proiectele mele îi apar atît de riguroase, atît de abstracte.

Clientul meu a adunat cu bucurie schițele împrăștiate pe masă. A plecat acasă, pregătit să confrunte perplexitatea soției sale. Cîteva zile mai tîrziu m-a sunat: totul e bine, dați-i drumul, pregătiți planurile pentru obținerea autorizației de construire.

Imediat ce proiectul a fost publicat în registrul municipal, a și provocat o reacție violentă unui cadru didactic din Locarno (supranumit cu ironie Profesorul). Pentru el proiectul reprezenta o insultă adusă bunului-simț, un atentat la adresa identității noastre. S-a opus obținerii autorizației de construire și chiar era prerogativul său. Dar care îi era filozofia? Profesorul se opunea excesului de urbanizare și clasicismului, el predica o arhitectură rustică și rurală eliberată de constrîngerile simetriei, se lupta în favoarea folosirii materialelor naturale, a conservării scării arhitecturale, a proporțiilor, a dimensiunilor. Profesorul voia protejarea spiritului regiunii prin invariante și prin studiul tipologiilor; el invita la găsirea unor modele abstracte care să fie independente de evoluțiile tehnicii și societății și care să devină o bază pentru orice nouă construcție..

Clientul meu m-a întrerupt și m-a întrebat dacă Profesorul nu avea dreptate. Nu, i-am spus. Acest drum e o fundătură; regionalismul și-a avut momentul de glorie în secolul trecut cînd au fost nenumărate experimentări de acest fel. Din păcate, nu a existat o bază teoretică și, puțin mai tîrziu, în fața complexității realului, întregul raționament s-a redus la forma unui acoperiș, la dimensiunile unei ferestre, la culoarea unei tencuieli. Arhitecții au înțeles că nu poate fi aceasta direcția corectă; ei își dăduseră seama că este vorba despre modificare și interpretare. Astăzi, regionalismul este un instrument de control administrativ și un blazon al societăților protecționiste.

De-a lungul a cinci ani, proiectul nostru a trecut prin întregul proces birocratic – nici nu mai pot să povestesc întreaga istorie. În cele din urmă am cîștigat, însă cu cîteva concesii inevitabile. De-a lungul acestor cinci ani, am vorbit cu clientul meu doar la telefon, iar cînd a reapărut în biroul meu l-am găsit îmbătrînit. Și eu eram la fel, însă cel mai învechit devenise proiectul casei sale. Mi-a cerut să schimb cîte ceva, de exemplu această imensă fereastră înspre grădină, pe dreapta, nu mai era posibilă pentru că o nouă casă fusese construită în acest timp.. și pe urmă, regulamentul se schimbase puțin.. Dragă arhitectule, ce putem face?

Să reîncepem de la zero, nu era altă soluție. Ceea ce învățasem în acești cinci ani îmi făceau munca și mai dificilă. Descoperisem noi probleme, voiam să atac alte mize, mai stimulante. Lucrasem mult, însă proiectul devenea din ce în ce mai nesatisfăcător și mi se părea din ce în ce mai urît. Totuși învățasem mult din acest proiect nereușit și nu l-am putut abandona. Doar după o lungă perioadă i-am putut arăta clientului meu noul proiect pe care l-a privit cu resemnare, așa cum mi-a spus. La sfîrșit, m-a întrebat care e motivația mea interioară, de unde pasiunea asta? Vă rog, explicați-mi în ce direcție mergeți și în ce credeți.

I-am răspuns că mă simțeam obligat să inventez întrebări care să aibă un sens pentru disciplină în general, că nu îmi place episodicul și găselnița. Că pentru mine, rigoarea este calitatea esențială a facerii. I-am spus că nu vreau să perfecționez tehnicile tradiționale de construcție, ci că încerc să găsesc noi posibilități ale spațiului prin tehnici moderne aplicate problemelor ancestrale. Voiam să mă concentrez asupra unei singure probleme, pentru a o duce spre perfecțiune, pentru că pe măsură ce o operă e limitată, pe atît devine mai liberă. Aspiram către abstracție, către radicalizarea sistemelor constructive, către forma pură, cristalină. I-am explicat că munca unui arhitect este ghidată de principii și reguli, dar că regula nu este o rețetă, este o necesitate în fiecare zi reinventată. Pe fond, i-am spus, mă identificam cu un efort neîntrerupt înspre perfecțiune pînă cînd disciplina m-ar putea transforma pe mine însumi.

M-a salutat cu o cordialitate specială, ca și cum deveniserăm prieteni, și a plecat cu noul proiect sub braț. Eram fericit.

Clientul meu a reapărut doar după o anumită perioadă. Avea un costum deschis la culoare și pantofi galbeni. Mi-a spus că își schimbase viața cu doi ani înainte. Trăiesc acum cu o altă femeie, nu mai sînt același om. Acum am nevoie de siguranță și să profit de viață cu prietenii mei. Am văzut o superbă casă foarte veche cu toate calitățile despre care am vorbit la prima noastră întîlnire, o casă care deja există, cu un preț fix, fără să trebuiască să trec prin toate problemele, fără pericolul de a fi criticat, fără nici un risc. De altfel, mi s-a zis că societatea modernă a reușit totul, mai puțin să își îmbunătățească habitatul, orașele, mediul..

I-am spus că toate acestea nu sînt adevărate și că a renunța la tot ce e nou fără nici un motiv, doar din comoditate, asta ar însemna abandonarea vieții și a propriei transformări. I-am explicat că acea casă pe care voia să o cumpere era întunecoasă și urîtă și că eram capabil să fac mult mai bine. Aș putea chiar să construiesc o casă plină de lumină fără să cheltuiesc o avere.

De acord, avea dreptate cel puțin asupra unui punct: Profesorul ne-ar fi împiedicat din nou. Ar fi trebuit să apelăm la avocat încă o dată și cu siguranță că ar fi apărut și alte dezamăgiri, alte sentimente de a fi lucrat degeaba, lupte împotriva ignoranței.

Dar toate aceste obstacole nu ar fi fost suficiente pentru a ne slăbi dorința pentru o casă numai lumină și structură; a o construi, a o locui, a o înțelege și a o transforma, a o transmite ca pe o mărturie a atitudinii noastre mentale.

Elanul și convingerea mea l-au atins. Pentru o clipă am fost fericit și am crezut că l-am convins. În timp ce pleca, mă vedeam deja continuînd lucrul.

De atunci, atîția ani au trecut și nu l-am mai revăzut niciodată.

Livio Vacchini (1933-2007) a fost un arhitect elveţian, printre altele autorul Şcolii de Arhitectură din Nancy, Franţa.

Foto: Alo Zanetta