Ca întotdeauna cînd ies la plimbare, zilele trecute, trebuind să ajung la o prietenă care stă în celălalt capăt al oraşului, mi-am luat şi căştile la mine. Nimic mai plăcut, în timp ce despici aerul mai mult sau mai puţin grăbit, decît să asculţi o piesă muzicală bine cumpănită sau un post de radio. De data asta însă, strecurîndu-mă printre ceilalţi trecători, am avut o experienţă mai puţin obişnuită. La radio, invitată să vorbească despre noua ei carte, o cunoscută profesoară universitară, deopotrivă calificată în arhitectură şi istoriografie, elabora inteligent despre oraşele româneşti şi, în special, despre Bucureşti. Discursul dînsei avea toate calităţile care i se pot cere unui vorbitor: informaţie, farmec, dicţie a ideilor. Dar ceea ce m-a frapat imediat era clivajul enorm dintre ceea ce ascultam şi peisajul în care mă aflam. Pentru distinsa doamnă, Bucureştiul era un ansamblu arhitectural interesant, un oraş căruia îi pot fi reproşate anumite lucruri, dar căruia nu îi poţi în nici un caz nega farmecul şi panaşul. O urbe eclectică, în care cele mai nobile stiluri ale Europei îşi dau mîna într-un fel de cocktail arhitectural. Numai urechi la doamna de la radio, care acum îmi şoptea cuvinte fine precum „cubist” ori „brîncovenesc”, eu eram numai ochi la stradă. Mai aveam puţin şi ajungeam la prietena mea, iar ceea ce vedeam de jur-împrejur nu mă încînta nici pe departe. O pădure de blocuri cu opt sau zece etaje, aliniate unele lîngă altele ca nişte soldaţi în poziţie de drepţi. Hidoase prin însăşi natura lor, erau sluţite o dată în plus de vacarmul balcoanelor improvizate şi de isteria policromă a ferestrelor. În faţa lor, ghene neridicate la timp, mutre amare, grădini asediate de gunoaie. Strada pe care mergeam, lăsîndu-mă în tot acest timp cuprins de vraja distinsei universitare, era ea însăşi o provocare: ştirbă, prăfuită, plină de maidanezi nevrotici, care nu păreau să fi auzit vreodată de frăţia dintre oameni şi cîini. Una peste alta, nici că se putea divorţ mai mare între ceea ce auzeam şi ceea ce vedeam. De o parte, referinţe istorice, fineţe, bibliografie. De cealaltă, garduri delabrate, trotuare impracticabile, clădiri care rănesc ochiul şi siluiesc sufletul. Cînd am intrat la prietena mea, aveam impresia stranie că tocmai luasem parte la un experiment schizofrenic: traversasem infernul, şi mi se spunea că vin din paradis…
     
Disonanţa aceasta nu e nouă. Cine are obiceiul lecturii ştie că în ultimii cincisprezece-douăzeci de ani, cu o patimă care ar merita poate un studiu, editurile noastre s-au întrecut în a tipări cărţi despre Bucureşti. „Bucureşti – capitală europeană”, „Micul Paris”, „Bucureştii vechi şi noi”, „Cetatea lui Bucur”, „Vechi case boiereşti”, „Centrul istoric al capitalei” – nu există practic temă care are atingere cu marele oraş, şi care să nu fi beneficiat de convoaie întregi de volume. De la istorici la arhitecţi, de la eseişti reputaţi la condeieri de duzină, toată lumea pare de acord nu doar că Bucureştiul e un oraş la fel de frumos ca toate metropolele Europei, dar şi că lucrul ăsta trebuie consemnat pe sute de pagini, că trebuie depănat, amănunţit, dezbătut pînă la logoree. Nu ştiu dacă fenomene similare pot fi întîlnite la Bratislava, Oslo sau Talin, dar mă îndoiesc că mai există o capitală care să se autolinguşească cu atîta tenacitate, o urbe mai îmbătată de propria sa nobleţe. Iar ceea ce sare în ochi, cum spun, e discrepanţa dintre toate aceste interjecţii admirative şi realitatea de zi cu zi a oraşului. În definitiv, faptul că o capitală suferă de un fel de narcisism livresc, că simte nevoia să-şi consemneze mulţumirea de sine, e un lucru ridicol, dar benign. Dar faptul că ea se laudă cu o măreţie pe care nu o are, şi pe care pesemne nu a avut-o niciodată cu adevărat, e un semn de boală. Ieşiţi o dată în Bucureşti, despovăraţi de mitologii, şi priviţi în jur cu ochiul proaspăt: nouă zecimi din oraş sînt acoperite de şiruri interminabile de blocuri identice; restul de zece la sută e un amestec indigest de vechi Bucureşti, astăzi în ruină aproape peste tot, şi oraşul ultimilor douăzeci de ani, o cacofonie stridentă şi respingătoare. Gunoaiele sufocă orice alee mai lăturalnică, străzile sînt peticite, un munte de praf pare să fi fost descărcat deasupra oraşului. Oamenii sînt acri şi barbari. Se păşeşte răstit, se vorbeşte în bobote, se scuipă şi se suflă nasul direct pe caldarîm. Violenţa fizică cea mai animalică stă să izbucnească la fiecare pas. Mahalalele duhnesc a mizerie, centrul duhneşte a opulenţă. E suficient să plouă două minute, pentru ca noroiul să şiroiască. Vechile case boiereşti sînt în paragină, noile clădiri ciocoieşti proliferează. Spargerea locuinţelor – lege veche, neaoşă, sacrosanctă... Unde, în tot acest carnaval al urîtului, în această bolgie urbanistică, e de recunoscut ceva din graţia marilor oraşe occidentale? Cum poţi să priveşti toată această parodie tragică şi să perorezi despre Micul Paris şi alte lucruri asemănătoare? Cine a vizitat măcar o dată Parisul, Londra sau Madridul ştie că acolo există cantităţi uriaşe de frumuseţe, că sînt sute şi sute de străzi în care rafinamentul şi prosperitatea nu au cusur. Unde, în Bucureşti, găseşti aşa ceva? Nicăieri, fireşte. Iar puţinele insule de bun gust sînt în general în degringoladă. Căci un alt semn că trăim într-un oraş bolnav e acesta: nu doar că vorbim incontinent despre un şarm pe care Bucureştiul nu îl are, dar distrugem în mod sistematic tot ce el are totuşi atrăgător, tot ceea ce se mai semeţeşte încă întru frumuseţe. Cîte case corecte arhitectural nu sînt acum în suferinţă – jupuite şi igrasioase? Cîte străzi decente nu sînt lăsate de izbelişte? S-ar zice, prin urmare, că trăim într-un timp al disonanţelor: cu cît oraşul e mai respingător, cu atît îl lăudăm mai mult; şi cu cît îl lăudăm mai mult, cu atît îl urîţim mai abitir. Să spunem aşa: se numeşte Bucureşti acel tip de oraş care se autoadmiră şi autodistruge în una şi aceeaşi mişcare: un conglomerat de dărîmături trufaşe, o ruină euforică...

[email protected]