În perioada 10 iulie – 20 august, Ministerul Culturii a realizat consultarea publică pe marginea documentului strategiei pentru cultură şi patrimoniu naţional 2014-2020. Acest document reprezintă, conform legislaţiei în vigoare, un document „de politici publice pe termen mediu și lung care definește, în principiu, politica Guvernului cu privire la un anumit domeniu de politici publice în care se impune luarea unor decizii privind o gamă largă de aspecte. Strategia este elaborată în vederea formulării unei noi politici publice în domeniul respectiv, precum și în cazul în care politicile publice actuale necesită o îmbunătăţire semnificativă” (HG 870/2006). Pentru anul 2013, încă ne aflăm, teoretic, sub incidenţa actualei strategii, valabilă pentru perioada 2007-2013. Din păcate, această strategie, aşa cum o recunosc pînă şi cei din Ministerul Culturii, nu a reprezentat un sprijin real pentru formularea de programe şi planuri în cultură sau cu incidenţă asupra sectorului cultural, deoarece nu a fost aprobată de către Guvern, şi astfel a rămas doar un document în arhiva instituţiei. Nu aceasta se doreşte a fi, însă, soarta actualului proiect de strategie. Acesta – un document consistent, poate excesiv de detaliat pe alocuri, de 478 de pagini – urmează să fie discutat în Parlament şi aprobat prin Hotărîre de Guvern. Documentul cuprinde, la sugestia operatorilor culturali care au răspuns invitaţiei la consultare publică, inclusiv două documente sintetice (o etapizare pe termen mediu şi lung a obiectivelor şi rezultatelor scontate, respectiv o responsabilizare pe fiecare direcţie de acţiune a unei varietăţi de instituţii, autorităţi publice şi ONG-uri).  

Imediata utilitate a strategiei priveşte direcţionarea fondurilor structurale pe care le va primi România în cadrul financiar 2014-2020, inclusiv în zona culturii. Acestei strategii i se alătură analizele socio-economice realizate de către grupurile de lucru constituite în acest sens în cadrul Comitetului Consultativ Tematic Turism, Cultură, Patrimoniu Naţional (CCT TCPN) și priorităţile identificate de operatori culturali, rezultate în urma consultărilor şi deciziile luate în cadrul CCT TCPN. Realizarea a două dintre aceste analize a fost coordonată de persoane din mediul non-governamental: subsemnata, din partea Asociației MetruCub şi a Coaliţiei Sectorului Cultural Independent, şi Dragoş Neamu, din partea Reţelei Naţionale a Muzeelor din România. Analizele au fost aprobate în CCT CTPN. Urmează aprobarea strategiei pentru perioada 2014-2012 şi, ulterior ,discuţiile mai aplicate pe marginea propunerilor pentru programe operaţionale. Dar despre acest subiect vom discuta altă dată mai pe larg.

Revenind la strategia pentru cultură 2014-2020, se poate spune că aceasta a fost realizată în mare grabă, acest fapt fiind vizibil în primul rînd în lipsa unor metode de cercetare care să ia pulsul real al sectorului cultural, nevoile şi aspiraţiile sale, opiniile sale despre perspectivele financiare şi investiţiile care ar sprijini accesul la cultură, dezvoltarea creaţiei contemporane, participarea la actul cultural, protejarea şi promovarea patrimoniului naţional. Practic, sondarea nevoilor sectorului s-a realizat exclusiv prin aplicarea unui chestionar – cu o rată de răspuns foarte mică – şi coroborarea cu rezultatele analizelor grupurilor de lucru din cadrul CCT TCPN. În acest sens, consultarea publica realizată în perioada iulie-august 2013 a fost binevenită, dar insuficientă, rolul acesteia fiind de a nuanţa observaţiile, neputînd să se constituie într-un efort de cercetare care să fie integrat sistematic în text. Graba realizării strategiei este şi nu este vina Ministerului, deşi o mai bună planificare a realizării acesteia, de pildă prin demararea procesului la începutul anului 2012, poate chiar 2011, ar fi fost de dorit. Nu este vina Ministerului Culturii, pentru că procesul de realizare a strategiei, așa cum ni s-a spus, a fost împins pe repede înainte de Ministerul Afacerilor Europene, ulterior Ministerul Fondurilor Europene, care a solicitat mai multe date – inclusiv analizele socio-economice – într-un interval de timp foarte scurt. Este totuşi de remarcat faptul că alte ministere, mai prevăzătoare, au reuşit să înceapă procesul de realizarea a strategiei mai din timp, făcînd astfel ca procesul de consultare să dureze mult mai mult timp şi să fie mai complex. Mă refer, de exemplu, la „Strategia în domeniul Tineretului”, iniţiată de Ministerul Tineretului şi Sportului, care a fost discută pe parcursul mai multor luni, cu participarea mai multor profesionişti din domeniu şi organizaţii importante (vezi aici şi aici). Alte domenii beneficiază chiar de un proces de subcontractrare a realizării strategiei din fonduri de la bugetul de stat, cum este cazul Strategiei Naţionale de Cercetare, Dezvoltare Tehnologică şi Inovare”, realizată pentru Ministerul Educaţiei Naţionale de către un consorţiu de 11 organizaţii coordonate de Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățămîntului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării – UEFISCDI. De altfel, dă de gîndit faptul că strategia pentru cultură şi patrimoniu naţional nu este menţionată în lista principalelor strategii sectoriale pentru perioada 2014-2020 în România, realizată de Ministerul Fondurilor Europene şi publicată în martie 2013. Citind cu atenţie această listă se remarcă faptul că unele strategii urmau să fie gata chiar în trimestrul IV din 2013, deci undeva în perioada octombrie-decembrie a acestui an. Deci, întrebarea care ne vine în minte este: de unde atîta grabă în cazul strategiei pentru cultură? Cine a impus finalizarea acesteia în prima parte a anului şi cu ce argumente, dacă programul permitea finalizarea sa chiar în decembrie – cum reiese din listă că se întîmplă în alte domenii?

Problemele cauzate de precipitarea cu care s-a lucrat la strategia pentru cultură sînt de două feluri: (1) de colectare a unor date semnificative pentru realităţile sociale şi culturale ale României, şi (2) de legitimare şi construcţie a unei acceptări a strategiei ca document comun al sectorului cultural şi al autorităţilor publice din România. În primul rînd, vorbim despre o lipsă a datelor despre sectorul cultural, o carenţă care se vede cu ochiul liber şi care se remarcă în primul rînd în legătură cu sectorul cultural viu – creaţie contemporană, ONG-uri culturale, evenimente şi proiecte demarate de aceştia – dar şi acolo unde te aştepti mai puţin – patrimoniu construit, patrimoniu imaterial, situaţia instituţiilor publice de cultură, cămine culturale. Aceasta este o situaţie mai generală, nu este cauzată de lipsa timpului alocat pentru strategie, dar este o condiţie a cercetării în sectorul cultural din România care este bine cunoscută tuturor celor implicaţi. În lipsa datelor, utilizarea unor metode calitative de cercetare aplicate pe o scală mai largă, diferenţiate pe forme artistice şi sectoare, ar fi reuşit să colecteze măcar un set de informaţii despre nevoile şi viziunea de dezvoltare a sectorului cultural. În al doilea rînd, cum spuneam mai devreme, graba cu care s-a lucrat a dus la o lipsă de co-interesare a unei mase semnificative a sectorului cultural cu privire la miza strategiei. Dezvoltarea sentimentului că această strategie este şi a sectorului, nu doar a Ministerului, ar fi necesară pentru acceptarea măsurilor care vor fi luate. Ambele probleme însă nu sînt definitive şi pot fi şi rezolvate în viitor, cînd strategia se va transforma în programe, planuri şi măsuri concrete.

Ce aduce însă nou strategia în peisajul promisiunilor de intervenţii publice în viaţa culturală? Sînt cîteva aspecte discutabile, iar profesioniştii din zona patrimoniului construit le-au semnalat deja şi cu siguranţă o vor mai face. Eu aş vrea să punctez lucrurile care merită apreciate, pe baza cărora se poate merge concret mai departe .

Spuneam într-un interviu publicat în Observatorul Urban că alegerea abordării temei culturii cu impact social şi educaţional ca subiect de analiză în cadrul unuia dintre grupurile de lucru pentru fondurile structurale pentru cultură 2014-2020 a fost strategică. Motivul pe care îl invocam era că atenţia pentru acest gen de practici în România este extrem de redusă, atît la nivelul cercetărilor care se apleacă asupra subiectelor, cît mai ales la nivelul susţinerii publice – în primul rînd financiare – pentru acest gen de practici. Din acest motiv, consider că cele mai importante promisiuni din strategia pentru cultură şi patrimoniu naţional privesc aceste teme. O să prezint în continuare cele mai importante ancore pentru viitorul practicilor culturale cu impact social şi educaţional.

În primul rînd, se recunoaşte ca obiectiv strategic al perioadei 2014-2020 educaţia şi intervenţia culturală, inclusiv formarea profesională în sectorul cultural. În ce priveşte intervenţia culturală, strategia propune „crearea unui cadru partenerial pentru  construirea unui Program  național de susținere și utilizare a intervențiilor  culturale în relația cu grupurile vulnerabile” în perioada 2014-2015, iar ca obiectiv specific „Integrarea dimensiuni culturale în strategiile de  combatere a sărăciei şi a  excluziunii sociale”. În ce priveşte educaţia, atrage atenţia obiectivul de a dezvolta sinergii între cultură şi educaţie, cu asumarea pînă în 2015 a creării unui „cadru partenerial inter-sectorial pentru a susține crearea de rețele naționale sau regionale înfiinţate special  pentru a promova educaţia artistică şi culturală”, dar şi „inițierea unui program comun cu sectorul educațional pentru identificarea nevoilor de educație culturală și artistică și a posibilităților de angrenare a  operatorilor culturali, cu prioritate a celor de proximitate, în furnizarea unei oferte incorporată în curricula sau extra-curriculare.” Extinzînd tema educaţiei culturale pentru a cuprinde şi problematici conexe, merită menţionat şi faptul că tinerii reprezintă, în strategia pentru 2014-2020, un obiect de interes specific, existînd măsuri concrete care îi vizează, atît ca public al actului cultural, cît şi ca lucrători în sectorul cultural. “Creșterea accesului și participării tinerilor la  viața culturală” şi „promovarea unui acces mai bun al tinerilor la locurile de muncă din domeniul cultural” reprezintă două obiective generale ale strategiei. Acestora le corespund mai multe ţinte pentru perioada 2014-2015, dintre care cele mai promiţătoare sînt „realizarea de studii privind nevoile tinerilor în ceea ce privește accesul la bunurile, serviciile și infrastructura culturală”, „Facilitarea accesului tinerilor la finanțări destinate sectorului cultural și creativ” şi „Inițierea unui parteneneriat cu Ministerul Educației pentru promovarea educației în domeniul culturii în rîndul tinerilor.”

Desigur, toate acestea sînt, prin gradul de generalitate pe care îl comportă, nişte promisiuni, însă procesul de formulare de politici publice pe acest lucru se bazează: pe nişte promisiuni asumate care apoi se tranformă în acţiuni. Totuşi, pe baza experienţei “una zicem şi alta facem” (pentru că, zic cei responsabili, nu avem bani, susţinere politică, capacitate administrativă etc.), încrederea în transformarea acestor obiective şi ţinte în programe, planuri şi măsuri, trebuie să treacă măcar pragul înspre realizarea obiectivelor pe termen scurt, adică cele pînă în 2014-2015. E de apreciat că realizatorii strategiei au inclus la instituţii responsabile şi alte ministere, cum ar fi Ministerul Educaţiei, sau autorităţile publice locale. Aceasta este cu siguranţă o măsură de a răspunde la o serie de nevoi ale creatorilor, operatorilor culturali, ale culturii din România şi publicului acesteia (actual şi potenţial) care se referă la aspecte ce privesc condiţiile de muncă, educaţia şi formarea profesională continuă, competitivitatea economică, integrarea în viaţa urbană şi rurală într-o manieră firească şi durabilă a activităţilor culturale şi creative.

Prin formularea acestei strategii, Ministerul Culturii iese din conul de umbră al acţiunii ad-hoc în domeniul politicilor culturale sau al celor cu incidenţă asupra culturii şi îşi ia o serie de angajamente faţă de sectorul cultural, de Guvernul României şi de autorităţile publice locale. Rămâne de văzut în continuare cum va trece acest text de strategie prin dezbaterea publică din Guvern şi Parlament şi cum va fi transformat în realitate pînă în 2020, cu participarea sectorului cultural.

Raluca Pop este manager şi facilitator cultural, membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei MetruCub – resurse pentru cultură.