Orice lucrare, orice artă, orice meserie necesită, pentru ca opera să reuşească, un exerciţiu. Toţi ştim aceasta, desigur, şi fiecare dintre noi, pentru a fi adecvat în existenţă, se instruieşte şi se exersează, integrând propriile experienţe. Totuşi, faptul că acest lucru este la fel de valabil şi pentru reuşita operei celei mai importante a vieţii noastre – adică realizarea Fiinţei noastre – rămâne în mare parte necunoscut.
Tot ceea ce este viu trebuie să se dezvolte în vederea împlinirii de sine, şi la fel se întâmplă şi în cazul omului. Dar omul nu va deveni niciodată ceea ce trebuie să devină dacă nu contribuie la aceasta prin efortul lui. Trebuie ca el să se ia pe sine, ca pe o lucrare, în propriile mâini, să se exerseze neîncetat în vederea realizării depline a acestei opere. Cea mai importantă operă a vieţii lui este, aşadar, el însuşi, EL ÎNSUŞI ca „omul just”.
 
A învăţa, a exersa, a acumula şi a integra experienţe – ce înseamnă toate acestea când este vorba de opera care suntem noi înşine? Ce înţelegem prin operă reuşită? Ce putem face? Ce trebuie să învăţăm în acest sens? Ce experienţe trebuie să luăm în serios şi să le asimilăm? În ce constă exerciţiul? Care sunt condiţiile reuşitei?
 
*
 
Condiţiile reuşitei oricărei opere din lume sunt: o atitudine consacrată întrutotul scopului de atins, o voinţă tenace, o dezvoltare a facultăţilor adecvate, dobândirea de competenţe sigure, o eficacitate temeinică, integrarea experienţelor muncii noastre şi, în general, o adaptare echilibrată la existenţă. La capăt se obţine priceperea (Können) care garantează reuşita operei.
 
Reuşita operei interioare este rodul unei maturităţi umane. Condiţiile acestei maturităţi sunt: demantelarea micului eu, prea orientat spre lume şi care se teme de suferinţă; intuirea, admiterea şi dezvoltarea în noi înşine a Fiinţei esenţiale înnăscute; disoluţia poziţiilor sau a structurilor rigide cât şi a obişnuinţelor care paralizează dezvoltarea; luarea în serios şi integrarea experienţelor care conduc la conştientizarea acestei Fiinţe esenţiale şi la manifestarea ei; şi dobândirea de atitudini fiabile corespunzătoare ei. În sfârşit, aşa după cum am văzut, toate acestea trebuie să fie impregnate de o fidelitate neabătută în urmarea căii interioare.
 
La capătul acestei căi se obţine măiestria (Meisterschaft) interioară. Este o atitudine a omului care se menţine în totalitate într-o evoluţie niciodată terminată. Numai astfel poate omul să-şi împlinească legea şi destinul său: să devină o Persoană permeabilă FIINŢEI (prezentă în el însuşi ca Fiinţă esenţială) şi capabil să-i corespundă în lume.
 
Este vorba, adică, în opera interioară, de a tinde finalmente nu la o ştiinţă utilă în lume, ci la o transformare care duce la o manieră de a fi ce corespunde FIINŢEI.
 
Omul la care opera interioară se realizează, nu are şi nici nu poate altceva, nici mai mult, decât înainte, ci el a devenit altceva şi mai mult: el a devenit un altul. Astfel, alături de opera terminată, şi vizibilă pentru lume, se află – imperceptibil pentru altul poate – omul metamorfozat interior. Amândouă sunt strâns legate una de cealaltă. După cum opera existenţială, pentru a fi cu adevărat valabilă, presupune o maturitate umană, tot la fel transformarea care conduce la „maturitatea” omului este condiţionată de lucrul în slujba operei în lume. Calea interioară şi opera exterioară, departe de a se opune, se completează astfel, una condiţionând-o pe cealaltă. Şi, cum, de dimineaţa până seara, suntem solicitaţi atât de Fiinţa noastră interioară cât şi de lumea ameninţătoare – şi care, totuşi, angajează responsabilitatea noastră – iată domeniul în care ambele cerinţe sunt împreună conciliate: cotidianul însuşi este câmpul exerciţiului nostru interior.
 
*
 
Orice operă, în lume, este o operă reuşită în măsura în care realizează de o manieră perfectă ideea pe care o reprezintă: ceea ce ea trebuie să fie faţă de acest sens interior. Fie că este vorba de o pictură sau de un sistem filosofic, de o casă sau de o organizaţie, de o uzină sau de o creaţie tehnică, fiecare dintre ele nu reuşeşte şi nu ia formă (Gestalt) valabilă decât în funcţie de conformitatea cu sensul pe care-l conţine, şi aceasta atât în fiecare dintre aspecte cât şi în raportul tuturor părţilor. Aceasta se aplică şi operei interioare. Omul este şi el o formă, o formă de viaţă care, ca operă, nu este valabilă şi nu are consistenţă decât în măsura în care realizează, în unitatea ei şi în structura tuturor forţelor ei, ceea ce este ea „în fond” şi ceea ce trebuie să fie în privinţa Fiinţei ei autentice. Dar, la drept vorbind, ce este omul „în fond” şi care este vocaţia sa fundamentală?
 
„În fond”, adică în Fiinţa sa autentică, omul este un aspect al FIINŢEI DIVINE care, în el şi prin el, vrea să se reveleze în această lume într-o formă de viaţă determinată. Ca şi floarea, în limbajul florii, ca şi animalul, în limbajul animalului, omul trebuie să exprime FIINŢA DIVINĂ în limbajul omului. Omul nu este „just” decât în măsura în care forma lui de viaţă, prin intermediul tuturor forţelor care acţionează în el, împlineşte această destinaţie a fiinţei umane. Ea trăieşte în el ca „Fiinţa” lui autentică.
 
Fiinţa autentică, în fiecare dintre noi, este modul nostru de a participa la FIINŢA DIVINĂ; este şi modul prin care Fiinţa tinde să se manifeste în lume, prin fiecare om. În lume, nu într-o interioritate spirituală deturnată de la lume, ci în mijlocul existenţei spaţio-temporale. Devenirea omului se realizează în cadrul destinului său existenţial şi în subordonarea sa faţă de sarcina sa zilnică, aşadar în mediul activităţii cotidiene.
 
Fragmente din volumul Calea interioară. Cotidianul ca exercițiu, Editura Herald.
 
Oferta speciala pentru dilematici! Abonați-vă acum la Dilema veche pe minimum 6 luni și primiți gratuit cartea Calea interioară de K.G. Durkheim. Perioada promoției: 16 octombrie – 19 noiembrie 2014.