Bugetar versus corporatist

Bugetarul român, la ora actuală, e cel mai hulit salariat din sistemul românesc al muncii. Pȋnă şi femeia de serviciu, dacă dă cu mopul în interiorul sediului Oracle, se simte superioară că nu e unul dintre cei care fură, prin trȋndăveală, ţara asta.

Programul bugetarului, întocmit la mişto de unii - şi care presupune a) începerea programului (ora 08:30); pauză de cafea (09:30); citit presă (11:00); masa de prȋnz (12:00); navigare internet/facebook (13:30); altă pauză de cafea (14:00); pregătire pentru a plecarea acasă (15:00); terminarea programului (16:00) - populează gȋndirea clişeistică a multora despre ce înseamnă munca la stat. De altfel, nu cred că există persoană care lucrează la stat să nu se fi confruntat măcar o dată cu întrebarea: "Ia spune, cȋte hȋrtii ai plimbat azi la birou?"

În mentalul colectiv, bugetarul e unul care mută, fără rost, hȋrtii de colo-colo. Nişte hȋrtii care nu ştie ce conţin, nici nu îl interesează şi care, posibil, nu sȋnt de folos nimănui. Cam asta fac toţi cei rătăciţi pe statul de plată al instituţiilor: completează tone de dosare ce se vor dovedi, pȋnă la urmă, că au fost fie prost completate, fie prost concepute, fie fără noimă. Rezultatul, invariabil, e ceva făcut de mȋntuială.

În ultimii ani, toate tarele naţionale împletite cu noţiunea de muncă au fuzionat spontan în această singulară făptură colectivă, bugetarul. Orice romȃn, la un moment dat, trebuie să descopere în acesta emblema lipsei de eficienţă şi frȋna în calea dezvoltării sustenabile - iubesc expresia asta ! - a societăţii. Are şi de ce să o facă. Lanţul asocierilor stereotipe avȋnd în centru pe bugetar furnizează, spre bucuria multora, o explicaţie a numeroase maladii ce sfȋşie România prezentă.

Nu e de mirare că psihologia populară, mizȋnd mai deloc pe analiza fenomenului şi concentrȋndu-se pe reprezentări vizuale, cu cortegiul aferent de imagini legat de ritualul eschivării de la "munca adevărată", a plasat bugetarul în centrul viziunii naţionale a "lucrului prost făcut".

La capătul celălalt, păzea, avem a face cu corporatistul care plesneşte de eficienţă, pragmatism şi inteligenţă. Pe cȋt de îngrămădit, trȋndav, indiferent şi haotic e "ăla de la stat", pe atȋt de mult corporatistul - cu numeroasele lui traininguri şi a lui ţinută business, la care se adaugă neîntrecuta măiestrie în power-point şi în recitarea citatelor motivaţionale lipite pe ecranul monitorului şi pe uşa frigiderului - este creativ, energic, pus la punct, open-minded, întreprinzător, curajos...

Practic, corporatistul ("privatul", în genere) e chintesenţa antonimică a celui care trȋndăveşte la stat, iar această dihotomie rigidă între cei care ţin pe picioare ţara şi cei care doar beneficiază de pe urma muncii acestora a devenit un aspect omniprezent al mentalităţii româneşti. Imaginea a germinat cu atȋta succes şi s-a împămȋntenit în minţile atȋtor romȃni, că nici măcar bugetarii nu îndrăznesc să o nege. Cu ceva vreme în urmă, am cunoscut o persoană pentru care faptul în sine că lucram la stat (ȋn armată, ca ofițer - știu, acolo unde sȋnt pensii nesimțite; hai, ziceți-o și p-asta!) o îndreptăţea să mă privească cu nedisimulat dispreţ. După ce am discutat mai mult, mi-a mărturisit că doar ăia comozi sau/şi pe care nu-i ajută prea mult mintea ajung să lucreze la stat. Un om inteligent, cu pretenţii, he he, ăla lucrează neapărat ȋntr-o multinațională.

Interesant era că şi ea lucra tot la stat (culmea, unde lucram și eu, numai că pe un post de civil). Dar, mi-a zis, situaţia asta ingrată nu avea să mai dureze mult. Dădea interviuri peste interviuri ca să ajungă unde îi era locul. Nu conta unde. Important era să nu fie la stat, ci la privat. Într-un final, a reuşit. Înainte să plece, mi-a trimis un mesaj: "Cȋnd o să te deştepţi, nu o să te mai ia nimeni." Acum menţionează şi pe facebook unde lucrează, ceea ce înainte nu avea curaj: ruşinea o oprea să facă asemenea dezvăluiri.

Episodul acesta scoate la lumină două paradoxuri. Primul, acela că, deşi munca la stat pare a evoca un huzur generalizat din perspectiva timpului liber, a lipsei de răspundere şi a posibilităţii de a-ţi rezolva problemele personale, cei mai mulţi care lucrează la stat preferă să lucreze tot la privat, la patronul cel rău care stă cu ochii pe tine şi îţi monitorizează, cu ajutorul cartelei, fiecare minut în care ţi-ai permis să stai la toaletă mai mult decȋt ar fi normal. Sau, ca să reformulez, puţini dintre cei care lucrează la privat ar prefera să vină, pe un post identic, să lucreze la stat, să citească presa şi să bea cȋte cafele au chef. Dubios, oricum.

Celălalt paradox e că mulţi dintre cei care identifică în bugetar simptomele sine qua non ale unui soi de pareză intelectuală ce-l fac imun la profesionalism şi eficienţă, în acelaşi timp îi reproşează asta. Cum ar veni, ei stabilesc că nu poţi fi bugetar decȋt dacă ești, din punct de vedere al pregătirii și aptitudinilor, un individ mediocru sau submediocru, apoi îl acuză că este astfel. Mai mult, din acest motiv, refuză să creadă că ar lucra acolo şi oameni competenţi, pentru că, nu-i aşa, dacă X e bine pregătit, de ce mai lucrează ca prostu' la stat? N-are sens.

Lăsȋnd sofismele deoparte, problema nu sȋnt numai oamenii care, să clarificăm, sȋnt romȃni cu toţii. Dacă transplantezi personalul de la Microsoft România într-o instituţie de stat, ei nu vor mai lucra ca la Microsoft, ci ca la stat. În ritmul lui, cu regulile lui. Redutabilele formule de management performant introduse de aghiotanţii lui Bill Gates vor trebui să se adapteze regulamentelor ce prevalează în interiorul instituţiei şi nu invers. Faptul că în vȋrfurile multor instituţii ale statului au fost şi sȋnt numiţi oameni cu experienţă în zona privată, unde au aplicat strategii ce şi-au dovedit valabilitatea, iar la stat, aceleaşi strategii (reforme), implementate cu conştiinciozitate identică, nu modifică aproape deloc instituţiile în cauză, arată că buba e una sistemică şi abia apoi umană.

Birocraţia, fireşte, e şi ea excesivă. Alaiul ei scorţos de birocraţi cu manşete, condamnaţi la ocară o dată cu opera lui Kafka, sufocă orice iniţiativă. "Arta de a face posibilul imposibil", mai mult ca oriunde în altă parte, pare a ţine de un talent exclusiv mioritic. Dar, ţin să precizez, nu e numai privilegiul "ăluia de la stat". Tanti sictirită de la ghişeu care, pentru a-şi bea liniştită cafeluţa, te lasă să aştepţi la cozi ca să-ţi plăteşti impozitul (una din imaginile simbol ale funcţionarului public) nu e mult diferită de doamna zȋmbitoare de la bancă ce te pune să completezi zeci de formulare pentru a-ţi deschide un cont. La fel de mult timp şi nervi pierzi şi într-un loc şi în altul, chit că una îţi dă în cap cu indiferenţa, iar cealaltă, obligată să se arate îndatoritoare faţă de client, te loveşte prin clauzele scrise cu litere minuscule în notele de subsol ale contractelor.

În fine, scopul meu a fost să vorbesc despre oameni & muncă, nu despre eficacitatea instituţiilor. Eu consider că, acolo unde salariile sȋnt decente, concurenţa e la fel peste tot. (Sau pilele sȋnt la fel de necesare, căci şi în sistemul privat funcţionează nepotismele, nu numai la stat.) Puţini se dau înapoi de la muncă dacă se simt motivaţi, îndeosebi financiar. Faptul că milioane de români au preferat să renunţe la veniturile şi slujbele din ţară ca să fie "căpşunari" în Vestul Europei, arată că eticheta de leneş şi indolent ce se aplică românului nu e una foarte veridică.

Românul, indiferent unde lucrează, se adaptează şi îşi face treaba cum i se cere, la viteza impusă de cerinţele locului de muncă şi cu eficienţa aşteptată, iar una din confuziile cele mai grave ce se poate face e de a extrage din imensa plajă de exemple pe acelea ce confirmă un set de prejudecăţi bine încetăţenite.

Cei mai mulţi lucrători de la stat nu au salariul şefului ANAF sau pe al ştiu eu cărui director de regională (iar cei mai mulți militari nici pe departe nu au salariile cȃt pensiile nesimțite care se vehiculează ȋn presă). La fel, foarte mulţi dintre angajaţii la patron nu au salarii chiar atȋt de motivante. (Exceptȋnd companiile ce oferă zglobiul pachet salarial atractiv şi idilicele condiţii de lucru într-un mediu bla bla, restul angajaţilor la "particular" nu prea au motive să exulte. De fapt, nici în multe companii nu au de ce să o facă, întrucȋt "salariul motivant" e adesea frecţie la picior de lemn.) Tocmai de aceea, cȋnd prind ocazia, şi unii, şi alţii îşi mută catrafusele acolo unde perspectivele par mai roz. Uneori, statul pare a oferi aceste oportunităţi, alteori, sistemul privat. Cȋnd nici unul nu le satisface minimul de aşteptări, românul pleacă pe alte meleaguri. Şi, la o privire mai atentă, dus rămȋne.

În rest, oameni capabili există în ambele zone. (Dacă diferă procentele, diferă şi grila de salarizare.) Iar ca un corolar, peste tot există proşti, incompetenţi şi oportunişti. (Sau, ca să nu ne acuze feministele de discriminare, proşti şi proaste, oportunişti şi oportuniste, incompetenţi şi incompetente, tuți și tute.) Pe toţi îi întȋlnim în egală măsură fie în găunosul sistem bugetar, fie în destonicul sistem privat, pe ai cărui umeri de Atlas se sprijină supraponderala şi ineficienta birocraţie românească de stat.

Întrebarea e: cum scăpăm de aceşti ipochimeni? Cum să le tragi binemeritatul şut în dos? Pentru că, la rȋndul lor, sȋnt susţinuţi de alţi proşti şi proaste, oportunişti şi oportuniste, incompetenţi şi incompetente, tuți și tute care ocupă poziţii în aparatul de stat sau privat ce fac imposibilă atingerea lor.

Știi ce zic?

Da, poţi rȋde de ei, măcar atȋt, numai că nu le pasă. În ţeasta lor de trepăduşi mereu la pȋndă după un șmen, tu eşti invidios pe succesul şi realizările lor. Inclusiv în rarele situaţii cȋnd sȋnt prinşi cu mȋţa-n sac şi li se înfundă, sȋnt convinşi că răutatea oamenilor i-a vȋrȋt acolo. Că li s-a făcut o nedreptate. De către cei ce n-au suportat că sȋnt mai buni.

De aceea consider problema "bugetar vs. privat" falsă. Ea e alimentată artificial de corupţie, de incertitudinea zilei de mȋine, de sărăcie şi de sentimentul neputinţei. Bugetarul şi privatul sȋnt în aceeaşi măsură victime ale realităţii româneşti, atȋt că "specia umană nu poate suporta prea multă realitate", cum spunea Eliot în una din poeziile sale. Iar cȋnd se ajunge în acest punct, cele două categorii, căutȋnd responsabili pentru frustrările şi neîmplinirile personale, îşi cantonează gȋndirea raţională în stereotipii dăunătoare şi, astfel, din nevoia de a se autoproteja, ridică ziduri în jurul propriei persoane, se rupe de prieteni şi vecini, dezbinȋndu-ne şi învrăjbindu-ne ȋntre noi. Din acest motiv îi vedem pe tineri ridicaţi împotriva celor în vȋrstă, pe cei care lucrează împotriva şomerilor şi pensionarilor, pe cei de la privat împotriva celor de la stat...

Şi, în această confuzie generalizată şi revoltă fără ţintă, proştii şi proastele, oportuniştii şi oportunistele, incompetenţii şi incompetentele, tuții și tutele, Vasilicii și Vasilicele, cocoţaţi la butoane, sparg seminţe în capul românului şi dau lecţii de morală.