Unul dintre regretele existenţei mele instituţionale este că, în cinci ani de zile cît am făcut parte din juriul Uniunii Scriitorilor, n-am reuşit să contribui la premierea unui mare poet român.

Numele lui este Emil Brumaru şi rar mi-a fost dat să văd mai mult ghinion în dreptul unui autor. Mereu nominalizat, în ultimul deceniu, el a fost întotdeauna la cîţiva milimetri de bifarea simbolică a statutului de clasic în viaţă pe care formula Opera Omnia o sugerează şi o consolidează. Abia în acest an, „Observator Cultural” (cu un juriu lipsit de inestimabila mea prezenţă) a făcut în sfîrşit dreptate unui scriitor pe care, pe măsură ce-l reciteşti, îl redescoperi de fiecare dată ca fiind altfel.

Un poet minor?

Formula mă face să rîd, aşa cum mi se întîmplă şi cînd o văd ataşată unui prozator de nivelul lui Ştefan Agopian. Fiindcă amîndoi scriitorii au deschis şi au ilustrat cîte un culoar în literatura română, reuşind o performanţă dublă. Să nu semene cu nimeni. Şi să nu poată fi copiaţi de nimeni. Pe de o parte, sînt nişte pionieri şi nişte reformatori. Pe de alta, îşi elimină din joc epigonii, făcînd din originalitatea viziunii în expresie criteriul decisiv.
„Minoratul” lui Brumaru are, e drept, şi o explicaţie de istorie literară. Venind în cîmpul actualităţii culturale după ce Nichita Stănescu şi alţi lirici metafizici ai generaţiei ’60 construiseră un model de reprezentare poetică, el – care avea un alt tip de reprezentare – a părut deodată marginal, periferic, chiar non-poetic. Cine voia să-l discrediteze îi spunea „poetul bulion”. Poezia era obligatoriu să folosească un registru înalt, să transfigureze realul, să cosmicizeze experienţele concrete, să şteargă conturul individualităţii şi societăţii. Să fie abstractă. Să fie Poezie.

Şi, pe acest fond de aşteptări, venea Emil Brumaru cu universul lui mărunt şi mărunţit, mîngîind cu privirea obiecte umile şi developînd secundele unui timp provincial care nu mai trece... În loc de proiecţie metafizică, inserţie în banalul cotidian. În loc de expansivităţi simbolice, ritualuri domestice. Cosmosul nu este Altceva şi Altunde, spre care spiritul purificat al poeziei ne transportă. Cosmosul poetic e aici, în scenele cu lucruşoare şi mici vietăţi, cu un samovar, un fir de mărar şi un motan care toarrrrce mulţumit, în acolada imaginativă a artistului.

În această imaginaţie a aproapelui (iar nu a departelui de performanţă stănesciană), Brumaru este atins de aripa geniului. Privirea lui dilată „mărunţişurile” casnice şi le modifică structura. Fiecare obiect se va naşte din nou, prin raporturile inedite şi valenţele deschise de versuri dislocante la modul uimitor. Poetul, totuşi, nu face doar hiperrealism cu turnură fantastică. Se plasează mai degrabă într-un cîmp de tensiune al fantasmaticului, folosindu-se de prezentul dat pentru a evada în zonele unor obsesii fecunde.

Sub prezentul versului stă experienţa stratificată a afectivităţii. Aşa cum poetul îşi adoră lumea lui domestică, se iubeşte pe el însuşi ca parte a ei; şi aceasta se vede în atenţia cu care îşi studiază şi utilizează creativ aproape fiecare secvenţă real-imaginară. Astfel că, în paginile acestui poet „minor”, se poate întîmpla orice, oricînd – dar nu şi oricum. Dacă totul ne pare la prima lectură uşurel în versurile lui Emil Brumaru, citindu-le încă o dată observăm cu perplexitate că absolut totul are greutate. Aleg, fără să caut prea mult, două poezii-capodopere. O Elegie: „Covoarele-şi tulbură-n vagi după-amieze/ Grădinile calde cu plante obeze/ Şi vechi animale cu suflet de lînă/ Vor iar lîngă scaune-n veci să rămînă./ Oh, cănile-şi dau una alteia gura,/ Pe mese sînt fructe ce-şi sfarmă armura/ Şi-i poate şi-un cîntec uitat de-un seraf/ Ce lasă să-i cadă moi bile în praf.// Afară copiii rup măduva grea/ A apei ce blînd a ţîşnit din cişmea/ Şi fug de burlanul cel lung să nu-i soarbă/ În pod, unde este o bufniţă oarbă.// Apoi nu se-ntîmplă o vreme nimic.// Insecte cu frica închisă în plic/ Aşteaptă. Privesc melancolici pe geam/ Cu ochii albaştri, motani de Siam/ Ce nu pot pricepe cu mintea, pufoşii,/ Pe domnii ce-şi taie salate de roşii/ Cînd ei doresc carne şi carne şi carne/ Ce-acum şi de-a pururi în somn să-i răstoarne”. Şi un „psalm” ca M-am ferit de tine Doamne: „Mi-am ferit de tine Doamne/ Sufletul cît am putut/ Să n-ating cu gura mîna/ Celuia ce m-a făcut// Să nu-ţi mîngîi fruntea ochii/ Părul inelat duios/ M-am ferit de tine Doamne/ Să nu-ţi fiu prea drăgăstos// Să nu-ţi sperii mintea-n gînduri/ Păcătoase ce mi-ai dat/ Cînd m-apropii lin de trupul/ Tău întins pe-un moale pat// Care-i dincolo de nouri/ Şi-i cuprins dulce de raze/ M-am ferit de tine Doamne/ În amurguri şi-n amiaze// Şi în spaima dimineţii/ Cînd ţi-e grea toată fiinţa/ De iubire pentru mine/ Şi-mi pierd istovit putinţa// Şi-ncet mă preling în pofte/ Mocnite la foc scăzut/ Mi-am ferit de tine Doamne/ Viaţa cît m-am priceput”.

Brumaru, poet minor? Cum spuneam, formula mă face să rîd...