Inițiativa de revizuire a Constituției României în sensul modificării art. 48 alin. 1 prin precizarea noțiunii de soți ca fiind bărbatul și femeia a plecat de la premise bune, dar a sfîrșit prost (nu însă lamentabil). Mesajul pe care această experiență pînă acum singulară în natură (căci titularii dreptului de revizuire au fost cetățenii) și în conținutul acesteia (modificarea a vizat o temă morală, iar nu politică sau juridică) îl transmite este prea bogat în semnificații pentru a fi lăsat deoparte.

Premise bune

Inițiativa a pornit de la un conglomerat de 44 de organizații neguvernamentale, denumit Coaliția pentru Familie (CpF), cu susținerea cultelor religioase din România. Premisa bună este că 13 din cele 18 culte recunoscute de lege, întrunite în Consiliul Consultativ al Cultelor din România, au girat demararea procedurii de strîngere a semnăturilor, iar apoi, începînd din 2 octombrie, au susținut campania pentru referendumul din 6-7 octombrie. Nu este deloc puțin lucru că acele culte reprezentînd cele trei religii abrahamice (iudaism, creștinism și islam) s-au reunit în jurul unei teme prin excelență morală avînd un puternic impact public. Dacă raportăm art. 48 ( „Familia”) la art. 26 („Viața intimă, familială și privată”), rezultă că familia intră în sfera de protecție a vieții private, însă impactul acesteia pentru societate este copleșitor. Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române (BOR) a fost pe deplin îndreptățită să afirme că, deși nu s-a numărat între organizatori, era obligată să acorde susținere acestui demers menit „să limpezească definiția căsătoriei” (Vasile Bănescu, Trinitas TV, 7 octombrie). Altfel spus, însăși natura temei supusă revizuirii nu avea cum să lase indiferente cultele religioase din România, fără riscul ca acestea să se depărteze, în caz de inacțiune ori opoziție, de chiar rațiunea lor de a fi.

Colaborarea cultelor din România într-o chestiune de morală, bine conturată și perfect coerentă cu propriile teologii, reprezintă o premisă notabilă. Cred că nu sînt mulți cei care să pună la îndoială afirmația că cel puțin societatea are nevoie de morala religioasă, în complementaritate cu morala laică. Inițiativa cetățenească, asumată și organizată de CpF și susținută de cultele religioase din România, a eșuat, căci prezența la vot a fost de 21%, adică de 9 procente sub pragul minim de validare a referendumului, ultimul pas înaintea modificării constituției în sensul dorit. Potrivit dlui Bănescu, purtătorul de cuvînt al Patriarhiei Române, „nu există vinovați punctuali, ci cauze”. E admisibil să credem că un eșec poate fi explicat cercetînd cauzele. Dacă am rămîne însă la cauze ar însemna ori că avem de-a face cu un proces istoric ce capătă aparențe de inevitabilitate, ori că evenimentul investigat se află la o așa mare distanță de timp încît prezența umană individuală se estompează pînă la difuzare. Plecînd de la acest argument, e legitim să fie inventariate cauzele schismei Bisericilor creștine formalizată în 1054, mai curînd decît să identificăm vinovații concreți. Numai că situația se prezintă total diferit în cazul de față. Inițiativa de revizuire a Constituției desfășurată sub ochii noștri are organizatori, semnatari, susținători ceea ce face ca pe lîngă cauze să existe și vinovați sau măcar responsabili pentru eșec. Pare mai corect, într-adevăr, să vorbim despre răspunderi individuale, decît de vinovății, dar e incorect să ne oprim la cauze. Nu doar organizatorii sînt răspunzători, ci și susținătorii, în grade diferite. Răspunderea, chiar vinovăția „oamenilor Bisericii”, a fost insinuată de IPS Teofan, cu ocazia predicii de la sărbătoarea Sf. Parascheva: „Celor care nu au fost la vot le cerem iertare noi […] că poate viața noastră, cuvîntul nostru, nu au fost atît de convingătoare, glasul nostru nu a fost atît de puternic și au ascultat alte voci”.

În explorarea modului în care susținătorii pot fi ținuți responsabili pentru eșec, mă voi opri doar asupra BOR, iar acest lucru din mai multe motive: este cultul religios cel mai numeros din România și, cel mai important, este singurul pe care l-am urmărit cu toată atenția dat fiind că-i aparțin confesional și-l frecventez. Potrivit principiului răspunderii individuale și cerinței de a-l aplica în speța dedusă evaluării, remarca dlui Bănescu potrivit căreia „orice critică adusă BOR pentru prezența scăzută la referendum e apriori nejustificată” trebuie pusă în discuție. Criticarea BOR poate fi justificată cel puțin în anumite condiții pe care-mi propun să le arăt mai jos.

Situația de fapt

Primul aspect al situației de fapt este participarea la vot. Din punct de vedere cantitativ, invalidarea referendumului prin neîntrunirea cvorumului cerut de lege se traduce printr-o prezență la urne de 3.857.308 votanți, reprezentînd 21,1% din numărul total al cetățenilor cu drept de vot. Dintre aceștia, 3.531.732 au votat pentru modificare (91,56%), 249.412 au votat împotrivă (6,47%), iar 76.111 de voturi au fost anulate. Cifrele însă trebuie analizate în context. Inițiativa de revizuire a intrat în circuitul parlamentar imediat ce s-au strîns aproximativ 3 milioane de semnături. Asta înseamnă că la referendum (ultima etapă dinaintea revizuirii) s-au prezentat cu aproximativ 500.000 oameni mai mult decît cei care au semnat (primul pas esențial în deschiderea revizuirii). Așadar, în decurs de doi ani, mai precis între 17 octombrie 2016 (data depunerii semnăturilor avizate de CCR la Senat ca primă cameră sesizată) și 7-8 octombrie 2018 (data referendumului), doar 500.000 de oameni au fost convinși să vină la vot și să se exprime într-un sens sau altul cu privire la inițiativă. Acest lucru înseamnă foarte puțin și reprezintă o înfrîngere, desigur, nu de proporții epice, avînd în vedere că participarea la vot a fost, totuși, superioară oamenilor care au semnat (neavînd nici o dovadă certă, nu discut posibilitatea fraudării votului ori a obținerii semnăturilor la grămadă). De bună seamă, putem specula asupra faptului că atît este capacitatea cultelor din România de a-i mobiliza pe cei care, deși nu sînt practicanți sînt, totuși, credincioși. În orice caz, diferența dintre prezența la vot (21%) și cei care se declară credincioși (90% sau chiar mai mult) este copleșitoare. Din acest punct de vedere, prima reacție oficială a Patriarhiei după încheierea referendumului nu este cîtuși de puțin inspirată. Întîi de toate pentru că rezultatele votului sînt calificate drept „un succes nedeplin”. Această calificare ar fi fost îndreptățită numai în ipoteza în care participarea s-ar fi aflat la o diferență de cîteva procente sub pragul de validare. Diferența de 9% califică inițiativa mai curînd ca „insucces”. În al doilea rînd, pentru că biroul de presă aduce în discuție numărul celor care s-au prezentat la vot („celor aproape patru milioane de cetățeni români”), iar nu pe cei care au votat afirmativ, așa cum ar trebui. E nepotrivit să deplasezi accentul de la procentul celor care aprobă inițiativa la cei care participă. În plus, reprezintă, din partea BOR, o poziție simetric opusă cu tabăra celor care au cerut boicotul. Marea întrebare ce deschide o temă utilă de reflecție este motivul pentru care procentul covîrșitor al celor care își afirmă credința religioasă nu s-a tradus, la urne, într-o susținere mai mare acordată unei teme de morală religioasă. Altfel spus, de ce credința religioasă nu s-a reflectat în sprijinirea unei teme din registrul moralei religioase?

Al doilea aspect al situației de fapt este procedura revizuirii. Cum spuneam, este pentru prima dată după 1989 cînd cetățenii, ca titulari ai dreptului de revizuire, semnează și se exprimă într-un referendum. Așijderea, este pentru întîia oară cînd obiectul revizuirii nu ține nici de sfera politică și nici de cea juridică, fiind una morală. Indiferent că a eșuat, peste acest fapt chiar nu se poate trece fără a-l consemna la justa sa anvergură. Numai că procedura revizuirii, așa cum este consemnată în textul constituțional la art. 150-152 este greoaie și, cel mai important, susceptibilă de a fi politizată. Este greoaie pentru că inițiativa cetățenească trebuie să respecte anumite condiții de distribuție teritorială: pe lîngă numărul total de 500.000 de semnături, acestea trebuie să provină din minim jumătate din județele țării, iar în fiecare să existe cel puțin 20.000 de semnatari. Aceste cifre consemnate expres în cuprinsul normelor constituționale datează din 1991, cînd cifrele demografice erau superioare. Astfel, din rigidă, constituția riscă să devină de-a dreptul imposibil de modificat. Dar nu aceasta a fost dificultatea cu care s-a confruntat CpF, căci semnăturile au fost strînse în mai puțin de șase luni. Mai degrabă impedimentul a fost resimțit în plin de Uniunea Salvați România (USR), promotoarea celei de-a doua inițiative cetățenești, care cu greu a strîns 1 milion de semnături (de trei ori mai puțin) în intervalul de șase luni. Problema cu care s-au confruntat CpF ca organizator și cultele ca susținători și cu care negreșit se va confrunta USR va fi politizarea. Prin raportarea art. 150 care enunță titularii revizuirii la art. 151 care enunță procedura de revizuire, vedem că actorii revizuirii sînt cetățenii și Parlamentul. Chiar dacă cetățenii strîng numărul de semnături și primesc avizul CCR, inițiativa trece prin filtrul Parlamentului, o instituție eminamente politică, care poate grăbi sau poate ține la sertar inițiativa după cum îi profită în calculul politic. Iar cînd spunem Parlament, prin greutatea pe care o dețin grupurile parlamentare, spunem, de fapt, partidele politice și, în mod particular, partidele aflate la putere. Acestea, în ultimă instanță, temporizează inițiativa cetățenească și o organizează (adică stabilește data referendumului, condițiile de organizare, formularea întrebării etc). Patriarhia a avut dreptate să așeze la baza eșecului două cauze înrudite: „politizarea demersului” (mai concret „asocierea cu un anumit personaj politic”) și „modul neclar în care a fost formulată întrebarea” (RFI, 9 octombrie). Și tot de politizare ține și „amînarea temei” care a condus la dispariția acesteia de pe agenda publică și reapariția în acele împrejurări pe care președintele PSD, Liviu Nicolae Dragnea, le socotea oportune. Procedura parlamentară a durat 2 ani (17.10.2016 – data sesizării Senatului ca primă cameră și 11.09.2018 – data adoptării în Senat), în condițiile în care parcurgerea tuturor pașilor pînă la primul aviz al CCR din 20.07.2016 a durat exact 9 luni.

Cauze și răspunderi punctuale

Dar de ce tema nu a putut fi menținută vie pe agenda publică? Răspunzînd la această întrebare pășim pe teritorul cauzei specifice pentru eșuarea referendumului constînd în comunicarea defectuasă și poziționarea neinspirată, susceptibile să atragă răspunderea individuală a BOR. E drept că BOR s-a exprimat, imediat după anunțarea datei referendumului, în două rînduri cu privire la susținerea inițiativei: în calitate de membră a Consiliului Consultativ al Cultelor și în cadrul Adunării Naționale Bisericești. Problema a fost că nu a existat o strategie de comunicare la nivelul întregii Biserici care să atenueze diferențele stilistice și chiar de conținut în mesajele eparhiilor. Spun să atenueze și să nu înlăture avînd în minte că prin chiar natura și organizarea sa, Biserica este o instituție unde se comunică plural, fiecare episcop eparhiot avînd deplină legitimitate să aibă o voce în cadrul Bisericii, chiar dacă nu reprezentativă pentru întreg corpul eclezial. Or, în realitate s-a putut observa că mesajele venite din sînul Bisericii au variat foarte mult, de la cuvîntul decent și conciliant al IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, la intervenția foarte discutabilă a IPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului. Riscul a fost ca declarațiile radicale să se rostogolească în rîndul organizațiilor civice și să dea naștere unor mesaje care s-au apropiat riscant de mult cu discursul incitator la ură, ori pe alocuri chiar s-au suprapus. De aici rezultă a doua mare problemă care este una de poziționare: BOR nu s-a poziționat la nivelul cel mai înalt de administrație (Patriarhia) față de abordările negative. De pildă, nu s-a delimitat de declarația scandaloasă a lui Marian Munteanu care a răstălmăcit referendumul ca o „declarație de independență (subînțeles față de UE, NATO), un act de demnitate națională”. Desigur, s-ar putea replica că Marian Munteanu e doar un individ, numai că această declarație vine într-un context regional în care presiunea iliberală venită din Ungaria și complicitatea Rusiei, pot favoriza germinarea acestei idei periculoase. De asemenea, nu s-a delimitat nici de unele din cele 44 de organizații ale CpF sau susținători individuali care aparțin mediului neolegionar și care promovează un naționalism etnic de secol XX, de parcă revizuirea constituției ar avea vreo legătură cu „neamul românesc”. Nu în ultimul rînd, a tăcut într-un mod ce capătă aparența complicității la desfășurarea unei întregi campanii negative de tipul „homosexualii vă fură copiii”, strecurată chiar în declarația Adunării Naționale Bisericești. Cu siguranță că între credincioșii BOR s-au aflat și persoane care au boicotat inițiativa ca formă de protest față de toate aceste lucruri, chiar păstrînd în minte distincția dintre efectele de durată ale unei inițiative și împrejurările în care se produce ori destinul mefistofelic, cu semn contrar lamentației pauline, al unor oameni care urmărind răul, săvîrșesc binele. În orice caz, rămîne o temă de studiu dacă cei 3.500.000 de semnatari sînt totodată credincioșii practicanți ai cultelor pe care se poate conta pentru orice inițiativă morală, indiferent de conținut. Tot astfel, merită explorată suprapunerea dintre situația Sucevei de a fi singurul județ unde pragul de 30% a fost depășit sensibil și probabil județul cu cea mai mare prezență a cultelor neoprotestante.

Să fie aceasta explicația, fie și sumară, pentru eșecul de proporții a trei institute de sondare a opiniei (Avandgarde, CURS, Sociopol) care au supraapreciat participarea la vot în condițiile în care eroarea reală a depășit de 3-4 ori marja de eroare 3%?

Soluția rezonabilă

Soluția rezonabilă pe care BOR și celelalte culte religioase ar fi meritat să o îmbrățișeze ar fi fost negocierea cu organizațiile LGBT a unui compromis de tipul: susținerea modificării constituției în sensul precizării căsătoriei și susținerea adoptării pe cale parlamentară a parteneriatului civil. Evitîndu-se de o parte și de alta discursurile negative și negociindu-se o soluție de compromis, s-ar fi creat un climat în care toți aveau de cîștigat. Motivele sînt nenumărate: e o temă cu puternică capacitate de polarizare socială și de revitalizare a patimilor; e o soluție în spiritul dialogului, cerința fundamentală a vremurilor pe care le trăim; nevoia de a ține cont de evoluția societății și a cerințelor de acces la viața publică la care oamenii participă nu doar în calitate de cetățeni, ci și prin identitatea sexuală (bine sau rău, asta e!). De asemenea, ar fi țintit pacea socială prin atenuarea atît a manifestărilor homofobe, cît și a stridențelor rezultate din afirmarea publică a identității sexuale și crearea unei comunități naționale inclusive pentru toți oamenii. Și bineînțeles ar fi fost o soluție pragmatică. BOR și celelalte culte nu au obținut precizarea căsătoriei, dar riscă să se trezească cu legalizarea instituției parteneriatului civil, adică o dublă înfrîngere care amintește de cilimitura „cine seamănă vînt, culege furtună”. Așa cum vedem, BOR se opune justificat parteneriatelor civile, însă cu autoritate știrbită după eșecul la urne și după scandalul de anul trecut ce l-a implicat pe Corneliu, fostul Episcop al Hușilor, care a arătat că homosexuali există chiar și în ierarhia superioară a Bisericii.

Urmări

Urmările acestei nereușite sînt incalculabile. Pe una dintre acestea a enunțat-o chiar PS Ignatie, Episcopul înțelept al Hușilor, într-un articol postat pe site-ul eparhiei și preluat imediat de agenția de știri Basilica: apariția „pastorației de proximitate, frontală” care să reprezinte o „alternativă la tăvălugul ideologiei de gen”. Trecînd e la pastorație la teologie, Biserica va trebui să-și recalibreze abordarea asupra homosexualității. Fără a intra acum în detalii, căci e un subiect care pretinde un spațiu aparte, trebuie doar consemnat că Biserica a manifestat o mare nesiguranță în felul cum a justificat susținerea inițiativei de revizuire, acest lucru observîndu-se în predicile episcopilor și materialele apărute în trustul de presă. Căsătoria trebuie construită pe baza uniunii liber consimțite dintre bărbat și femeie pentru că e naturală? Sau pentru că materia tainei este iubirea? Sau pentru că este singura în măsură să perpetueze viața? Nu poți ajunge la aceeași concluzie folosind fiecare dintre aceste trei rațiuni! Discuția poate merge și în altă parte: oare homosexualii nu pot fi și ei credincioși care să fie primiți așa cum sînt în Biserică? De ce trebuie pornit de la premisa că homosexualii, atunci cînd nu își ascund identitatea, trebuie să fie cu necesitate progresiști și, eventual, atei? Desigur, Biserica face distincția subtilă între respingerea homosexualității (ca păcat) și acceptabilitatea homosexualului (ca persoană), dar discuția nu trebuie să se oprească aici. O altă urmare ce-și pretinde propria atenție este recalibrarea juridică. Prof. Vlad Perju, jud. Cristi Danileț, av. Alexandru Iavorschi se numără între specialiștii în drept care s-au întrebat, de pildă, în ce măsură redefinirea căsătoriei ar fi putut reprezenta o restrîngere a drepturilor fundamentale, susceptibilă de a fi neconstituțională? Dar căsătoria e un drept fundamental, ori un contract juridic ce urmează a primi binecuvîntarea lui Dumnezeu, cum sugerează Adrian Papahagi? Mai mult, este eficientă sfera de protecție a modificării propuse? Și mai rămîne o temă utilă pentru relația dintre Biserică și Stat, pusă pe tapet de eseistul Sever Voinescu în Dilema veche: ce înseamnă, în noile condiții, precizarea „căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă”? Deznodămîntul inițiativei ar putea îmbrăca și semnificația unui denunț al complicității dintre reprezentanții Bisericii și ai statului. Deși nu i se poate pune în seamă politizarea, a existat totuși o anumită investire a speranțelor în celălalt: Biserica a sperat că atragerea PSD va duce la întrunirea cvorumului, tot așa cum PSD și-a pus nădejdea în mobilizarea BOR. Comentînd politizarea drept cauză a eșecului, C.T. Popescu spune că „niciodată Biserica n-a spus în clar cu nume și prenume despre cine e vorba, fiind chiar șeful puterii. [...] Spaima lor a fost atît de mare că Dragnea poate să le producă daune mari, încît au simțit nevoia ce nu le stă în fire să se debaraseze de el” (Digi24, 12 octombrie). Un alt aspect de arătat este că Biserica dă semne discrete că începe să practice căința instituțională. Bîlbele de la referendum au prilejuit al doilea act de căință publică, după regretul exprimat anul trecut chiar de Patriarhul Daniel în contextul cazului Corneliu Onilă. Nu în ultimul rînd, eșecul referendumului ce risca să legitimeze discursul anti-UE, dacă nu chiar anti-european, se suprapune cu recunoașterea autocefaliei Patriarhiei Ucrainei și vine la un an după reluarea legăturilor cu Patriarhul Moscovei.

Pe scurt, se poate spune că o dată cu această experiență politico-juridică, BOR a intrat definitiv în modernitate, cu bunele și cu relele sale, iar de partea ori împotriva acesteia va fi tot mai puțin brațul statului, rămînînd cu ceea ce are mai specific - pastorația, teologia, asistența socială- și cu ceea ce trebuie să-și însușească – capacitatea de negociere cu actorii sociali.

Ironia este că în referendumul pentru familie a eșuat cu doar cîteva luni înainte de tîrnosirea Catedralei Mîntuirii Neamului. Inspirîndu-mă dintr-o mai veche formulare a eseistului Andrei Pleșu, a consemnat un eșec în susținerea unei inițiative de zidire, dar va reuși în organizarea unei zidării.

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

Foto: flickr