Pentru noi aveți un nume,
Cel mai frumos de pe Pămînt
„Haide, Faru`” cînd se-aude,
Marinarii sar cîntînd!


Nu-i ușor să fii homosexual în fotbalu` românesc. Nu-i ușor nicăierea, umblă vorba că în Africa îi mănîncă pe ăștia ca mine. În fotbal problema-i și mai complicată. A fost unu în Anglia, prin 90 parcă, atacant la Notthingham Forest. S-a sinucis la scurtă vreme după ce s-a dat singur de gol. După el, alții nu s-au mai încumetat. Alea cu Ronaldo au fost povești, publicitate, nu le-a luat nimenea în serios. Nu, domle, noi sîntem altfel. Sîntem rari. M-am lămurit cu asta demult.

Se fac zece ani de cînd am jucat primu meci de juniori, de cînd mă frec toată ziua de coechipieri în vestiare și niciodată nu m-am dat de gol, nici măcar la dușuri. În afară de atunci, mă refer, cînd eram încă la Farul. Da atunci am fost numai noi doi, am rămas ultimii în vestiar, toată echipa s-a dus să serbeze calificarea în sferturile Cupei. El era libero, eu pe atunci jucam mai în față, la construcție. Îmi dăduse deja semnale puternice, era ca un marfar anunțînd că vrea în gară.

Da cum ziceam, sîntem rari, și să te nimerești în aceeași echipă e mare minune. În toți anii mei de fotbal a fost doar băiatu ăsta de la Farul, și din cîte știu s-a lăsat păgubaș, a fugit în Italia și n-am mai ținut legătura.
Așa că nu mi-a rămas decît să mă mulțumesc cu de ăștia cu fițe, ce poți găsi prin cluburile bucureștene zilele astea – pictori de icoane, croitori, dentiști. Ori foști pușcăriași - ăștia măcar mai știu una alta despre fotbal, mai poți avea un subiect de discuție. De aia mi-a sărit inima din loc cînd l-am simțit pe Vali, noul portar de rezervă adus din Ardeal, de la Armătura Zalău.

Cînd ni l-a prezentat pe Valentin Oniga, Nea Nuțu l-a apucat de după umeri și l-a scărmănat în capu ciufulit, negru ca pana corbului, rînjind prin barba sub care îi atîrna fluieru, de ața aia scurtă cu care abia ajungea să și-l pună în gură.

- Băieți, uite pe cine avem aici! La Armătura i se zicea Pantera Albă. Da acolo se jiuca bambilici, nu-i așia, băiete? Aici o să jioci cu bărbații, gata cu jiunioratu. Ce-ai făcut la Armătura nu era apărat, ăia din Ardeal habarn-au să șiuteze. Ăștia de aici dacă îți scapă un șiut în mufă ai rămas fără dinți, bei ziama cu paiu după aia, băiete, m-auzi? Uită-te la băieții ăștia, Onigo. Întîi o să te tăvălească ei bine de tot, și-abia apoi te las eu să urci pe scenă, m-auzi, măi? În turu ăsta ești a doua rezervă, așa că pînă la retur fă cum știi să ajiungi cu mîinile de la o bară la altă, că jiucăm în Europa și acolo o să fii prima rezervă de portar. Întreabă pe băieți, aici treaba-i simplă. Dacă nu faci față, zbori la echipa a doua să jioci pe gratis, ori pe ciubucu ce ți-l dă patronu să-i aduci cafele dimineața.

Eram toți în vestiar, pe jumătate despuiați, la sfîrșit de antrenament, unii cu dușu făcut și prosopu pe ei, alții în pula goală. Cînd i-am văzut
ochii verzi,
obrazul palid,
buzele roz crăpate ale flăcăului adus de la Zalău am simțit
un fior
un fluturaș zbătîndu-și aripile de pereții stomacului
un puls între picioare, exact acolo unde leagă prostata cu restul lucrurilor
și imediat spaima că mi se scoală acolo în văzu lumii, treabă pe care zic eu că o pot stăpîni destul de bine.
Noroc că am apucat să trag nădragii pe mine.

Mi-am amintit iar de fundașu de la Farul, bine că a plecat înainte să afle presa că la Constanța joacă doi poponari. Ar fi desființat Mazăre echipa pe loc. Cernea nu era încă deputat pe vremea aia. Toate drogurile lui Mutu n-au făcut atîta audiență, atîtea procese ale etapei, atîtea intervenții în studio cîte-ar fi fost dacă se afla. Ce-ar fi fost în sufletu lu Nea Ovidiu dacă se afla?

Mai țineți minte ce-au făcut cu lesbienele alea de la handbal, cînd le-au prins și le-au arătat la OTV degetele rupte, date pe spate de la atîtea blocaje în apărare, de la atîtea goluri salvate in extremis, degete care au adus medalii României, făcute uitate dintr-odată? „Cum pot să facă sex cu degetele astea?” a rînjit atunci moderatoru, și asta a fost gluma preferată a presei românești pentru multe luni după aia.
Cîndva mă gîndeam că poate ar fi bine să se audă lucrurile astea și în fotbal. Să se facă circu o dată și bine, pînă se plictisește lumea și își vede de treabă mai departe. Tre doar să fii cu nervii tari pînă trece totu, cum au fost handbalistele. E nevoie de o generație de sacrificiu care să înghită gălușca. Numai așa poate să vină ziua aia, în care să poată să fie cine ce vrea, fără teamă de nimic. Să pot intra cu pula sculată în vestiar și nimenea să nu se oprească din șters, legat șireturi, scos apa din urechi. Cel puțin așa credeam pînă s-a-ntîmplat nenorocirea cu Valentin Oniga.

Nea Nuțu l-a îndemnat atunci să dea mîna cu fiecare dintre noi. M-am holbat la băiatu cel nou, am încercat să-i ghicesc musculatura pe sub trening, i-am măsurat din ochi curba fălcii, prea fină pentru un fotbalist. Antebrațele îi erau la vedere de sub mînecile suflecate, avea încheieturi de oțel continuate în sus cu mușchi vînoși, iar în jos cu palme late și bătătorite. Iar fața… păcat de la Dumnezeu să sari la un duel cu el, să-i scapi un cap în gură, să-i strici forma. Arăta ca un cîntăreț de la televizor, din ăia care se machiază cu alb, dar la Vali albeața era naturală de la o alergie la soare, cum mai fac albinoșii, ne-a explicat Nea Gurschi mai tîrziu.

N-am făcut-o niciodată cu un portar și m-am trezit întrebîndu-mă cum ar fi să-mi pună o palmă din asta, plină de bătături, pe pulă. Gîndu mi-a fost întrerupt de Nea Nuțu, care a făcut semn că tre să plece, da întîi de asta ne-a mai spus cîteva vorbe, mai mult noului venit în orchestră:

- Te las acum, Onigo, să-i cunoști pe băieții la care o să le ții spatele cît ești la noi. Ăia de-acolo sînt linia defensivă, cu ei o să ai mai mult de treabă. Nu uita ce ți-am spus pe drum. Eu sînt dirijioru, ei sînt orchestra mea. Nimenea nu jioacă de capul lui, toată lumea stă pe portativ aici, m-auzi, măi?

Nu futeți nimic cu două zile înainte de meciuri,
nu mîncați altceva decît ce scrie pe lista de la Nea Gurschi,
nu luați medicamente, nici măcar un paracetamol, fără să-l întrebați pe Nea Gurschi,
nu cîntați cîntece despre alte echipe, nici măcar la mișto.
Iar cînd mă auzi urlînd de la tușe „du-te în pizda mă-tii”, exact asta faci: te uiți în tribune după mă-ta și te îndrepți spre ea. S-a înțeles? M-auzi, măi?

Valentin Oniga a dat din cap, cu ochii în pămînt.

- Sigur, Nea Nuțu, dumneata ești dirijoru.

***
Cînd pe Moina am călcat,
Ceva ciudat mi s-a-ntîmplat.
De U Cluj m-am îndrăgostit
De-atunci nu mi-am revenit.


Fundaș fiind, în perioada ce-a urmat am avut de stat mai degrabă cu spatele la poartă, așa că am izbutit să nu mă holbez într-una la ochii lui Oniga și nu cred că m-a suspectat nimenea de nimic. În plus, Vali venea numai la antrenamentele de seară sau în sală, din motivele lui medicale, să nu-i crape pielea la soare.

Ochii mi-i puteam lua de la el, da gîndu nicidecum. Trebuia să mă lămuresc neapărat ce-i cu el așa că într-o seară i-am oferit, după ce am terminat cu dușu și i-am măsurat bine din ochi bucile încordate și spinarea înspumată, să-l duc cu merțanu pînă în Sălăjan, unde mergea de regulă cu metroul. A acceptat cu un zîmbet politicos și s-a strecurat pe bancheta din spate.

- Hai în față, mai povestim, i-am zis. A ieșit și s-a așezat alături. M-am uitat cum îmi manevra butoanele la radio cu buricele late ale degetelor.
- Ți-ai luat garsonieră în Sălăjan? l-am întrebat.
- Încă nu, stau în chirie. Nu iau nimic pînă nu mă lămuresc dacă rămîn mai multă vreme sau ba. Simt că mereu sînt pe picior de plecare.
- De ce, Nea Nuțu te vorbește numai de bine. E mulțumit de antrenamente, nu îi ieși din vorbă, nu comentezi toată ziua ca alții.
- Nu-mi place nici Bucureștiul, să fiu cinstit. Eu sînt de pe lîngă Bistrița, e altfel viața acolo. Aici, stau toată ziua acasă, la antrenament, înapoi acasă. Nu-i nimic de văzut, nimic de făcut. Ziua nu pot ieși oricum, de la problemele mele cu soarele.
- Ai fost la cluburi?
- Ce cluburi?
- La dans, distracție... fete, mă refer. Îți plac fetele?

Am tras cu coada ochiului să-i văd reacția, dacă se prinde că-l descos. Nimica, Oniga continua să se uite prin parbriz.

- Nu prea știu locurile pe aici. N-am prieteni, n-aș ști unde să mă duc.
- Hai că mîine-i miercuri și merg la club, nu vrei să vii cu mine?
- Unde?
- Mai vedem, sînt locuri fel de fel. Depinde ce vrei... depinde ce-ți place... Știi Control? Dacă vrei să fuți intelectuale, găsești acolo. N-or să recunoască niciodată, da se dau în vînt după fotbaliști. Intelectualii cu care ies ele n-au sînge în pulă să le fută. Pe ăia-i țin pe-aproape, să mai povestească la o cafea.
- Zicea Nea Nuțu să nu futem două zile înainte de meci.
- Și ce-o să facă? O să ne verifice la ouă, cîtă benzină am consumat? Zice și el așa. E bine să n-o faci în noaptea dinainte de meci, să nu ai moliciune în picioare. Dacă-i un meci important, mă refer. Oricum în cantonamente sîntem pe uscat, clar. Și în weekenduri avem etapă. Așa că rămîi cu marți și miercuri, weekendu fotbaliștilor, dacă nu-i vrun amical ori meciuri internaționale. O să te prinzi de astea după ce începi să joci, după ce prinzi ritmu vieții la echipă.

M-am încadrat la Piața Trapezului și am început să mă uit în jur, pe străzile slab luminate.
- Pe după benzinărie, acolo în față.
Am învîrtit de volan, m-am strecurat pe o alee, am nimerit într-un fel de complex rezidențial, fără poartă.
- N-aveți portar aici?
- Păi eu ce sînt, mi-a răspuns Valentin și am pufnit amîndoi în rîs, el mai mult cu sughițuri, cu chicote de fată.
Am trecut pe lîngă o gheretă în locu căreia trebuia să se ridice poarta complexului, cînd avea să fie gata, și i-am urmat instrucțiunile, strecurîndu-mă între două blocuri.
- Care-i scara?
- Du-te, du-te, m-a îndrumat Oniga.
M-am prelins cu motoru turat printre blocuri, mă apropiam deja de ultimu.
- Du-te, du-te.
- La ăsta din față?
- Du-te, du-te.

M-am uitat la el, continua să stea cu privirea fixată în față, cu ochii reflectînd bătaia becurilor de pe stîlpi. Am trecut și de ultimu bloc, am nimerit între containerele de gunoi.

- Întoarce aici. Și intră acolo, că nu e loc în parcare.

Am oprit într-o poziție mai cîș așa, m-am uitat în jur, întunericu era lăsat demult, s-a lăsat seara încă de cînd am început antrenamentu, iar de acum se făcea beznă de-a binelea și becurile de pe stîlpi nu mai băteau pînă la noi. Și totuși ochii de mîță ai lui Valentin luceau în continuare, ca semnalizatoarele de bicicletă, cu un fel de pîlpîit de cîte ori dădea din cap. Geaca de trening a început să-i foșnească, am auzit un fermoar, șnuru de la pantaloni desfăcîndu-se. Am dus mîna la întrerupătoru de deasupra parbrizului, da mîna lui a oprit-o pe-a mea.

- N-ai nevoie de lumină pentru asta.

Am simțit miros de transpirație,
a lui,
a mea,
poate de la amîndoi, deși nu demult am ieșit de la dușuri,
și am auzit din nou foșnetu treningului tras în jos, mai jos, pînă sub genunchi. Mi-a pus o palmă pe ureche, mîngîindu-mi ceafa cu vîrfurile degetelor, m-a fixat cu privirea pisicească, a plescăit și mi-a suflat în ureche cu răsuflarea întretăiată. M-au luat furnicături în partea de jos a pîntecelui, gura mi-a lăsat salivă pregătindu-se pentru ce trebuia să facă dintr-o clipă în alta. Cu palma plină de bătături îmi acoperea urechea cu cercel, cu degetu mare m-a mîngîiat pe obraz, cu celelalte degete îmi scărmăna păru din spatele urechii.

M-am aplecat orbește adulmecînd mirosu de pește săpunit ce venea din poalele lui și i-am nimerit-o cu gura din prima, fără să pun măcar mîna. Am luat-o cît de adînc am putut, pînă am dat cu buzele de păr moale, ca de fată mare. I-am învelit capu tremurînd cu limba și m-am felicitat în gînd pentru bănuiala corectă.
De la Farul Constanța n-au mai fost doi poponari în aceeași echipă. Cel puțin nu în Liga lui Mitică, mă refer.
A doua zi la antrenament m-a evitat și credeam că are ceva cu mine, că n-am supt bine, deși m-aș mira, dădusem totu de la mine fără să cer nimica la schimb. Am vrut să-l impresionez. Apoi m-am gîndit că poate totuși nu era de-a meu și a vrut doar să mă facă, să vadă cum e chestia asta care poate nici nu există la ei în Zalău, cel mult o fi citit ceva prin cărți, o fi văzut prin filme și a fost curios. M-am zbuciumat toată ziua gîndindu-mă la asta și nu-mi mai stătea capu, noroc că Nea Nuțu n-a venit, așa că am tras noi o miuță tot așteptînd să vină careva, măcar secundu care îl mai înlocuia uneori pe Nea Nuțu. Da nici el n-a venit.

Cînd ne-am lămurit că eram de capu nostru, băieții au început să se împrăștie, doar eu am rămas să mai bat mingea un sfert de oră, mai mult ca să nu intru cu ei deodată la dușuri, să nu se vadă cum mi se sculase și cum eram tulburat în același timp.

Credeam că-s ultimu cînd am ieșit de pe teren, vestiarele erau goale, da se auzea parcă susur de apă și cînd am intrat în sala dușurilor l-am zărit într-una din cabine, printre aburi, cu bucile și spinarea înspumată. Le cunoșteam, știam gropițele de deasupra obrajilor și din mijlocu omoplaților, capu ciufulit și acoperit cu spumă de șampon anti-mătreață, pielea la fel de albă ca spuma săpunului. Cînd s-a întors spre mine o avea sculată aproape pînă la buric, cu capu la fel de roz-palid ca și buzele, da lucios, fără crăpături, și se uita dintre aburi la mine în timp ce se freca sub braț cu săpunu.

Mi-am azvîrlit prosopu cît colo și am intrat peste el, și am făcut dragoste ca doi cîini, mușcîndu-ne, zgîriindu-ne, mîrîind, întîi în picioare, cu mine în el, după care am alunecat pe gresia plină de spumă și am picat jos schelălăind de durere din pricină că m-am izbit cu noada, iar el a rîs și s-a prăvălit rîzînd în mine, și cu buzele roz a început să îmi sugă pielea de pe gît, și cu palma plină de bătături înmuiate de apă cu săpun a început să mi-o frece. Portarii sar cu mîinile mai des decît sar cu capu.

Pentru că nu ne-am săturat, l-am luat acasă la mine și am mai făcut-o o dată. De data asta el a alunecat pe lubrifiantu vărsat din neatenție pe parchet, cînd mi l-am turnat în palmă. M-a tras și pe mine peste el și a mai durat doar cîteva clipe înainte să ne întindem fără vlagă,
pe spate,
cu spinările lipicioase,
cu junghiuri pe cale să se facă vînătăi, de la toate căzăturile alea.

Mi-am scos pachetu de gumă de mestecat, l-am servit și pe el.
- Auzi, nu vrei să faci un ban în plus? Pînă ajungi în teren n-o să stai grozav cu banii.
- Ce fel de bani?
- Nu mare lucru, pînă în 300 de euro pe lună. Pariuri în divizia C. Știu eu un arbitru care le manevrează.
- Nu e periculos?
- Pînă ajung în divizia C mai sînt de tăiat capete în primele divizii, în federație. Plus că-i mărunțiș, dacă nu te lăcomești nu se uită nimenea. Da ce vorbesc, că știi și tu mai bine cum era la Zalău. Apropo, cum e la Zalău? Aveți unde merge? Ăștia… ca noi, mă refer?
- Nu prea.
- Sînteți mulți?
- Nu știu cîți sîntem, nu ne prea știm. Eu mergeam mai mult la Bistrița, e un club acolo.
- Bistrița?
- De acolo sînt eu, la Zalău m-am dus pentru școala sportivă si pe urmă am tot stat pe lîngă băieții de la Armătura, sperînd să prind un post.
- La echipa mare sau la juniori?
- La nici unii, că n-a mers. Nu pot sta în soare, și nocturnă nu aveam la Zalău. Așa că m-au ținut pentru antrenamente. Penaltiuri, tras la poartă, faze fixe, de astea. O vreme antrenorul a crezut că are atacanți blegi, da pe urmă și-a dat seama că era ceva de capul meu, că nu era locul meu la Zalău. A tot promis că-mi găsește ceva la București, la o echipă cu nocturnă, să pot juca și eu meciuri adevărate.
- Mă bucur că ai ajuns la noi. Zău mă bucur. Cred că știi, nu sîntem mulți...
- La echipă?
- Nu, nu, ăștia ca noi, mă refer. În fotbal. Nu te poți simți bine nici între fotbaliști, nici între homosexuali. O să vezi, cînd mergem o dată la club, pe poponarii de pe-aici - toți artiști, poeți... strîmbă din nas dacă nu te îmbraci într-un anume fel, dacă nu vorbești de anumite chestii, dacă nu te hlizești ca ei. Le place să se uite la scama din ochiu altuia, că bîrna din ochiu lor n-o văd. Că despre fotbal nu-s în stare să lege două vorbe. Dacă-i întrebi cine a cîștigat Mondialu din Mexic, habarn-au. Și-s fandosiți ca niște femei. Păi dacă-s poponar înseamnă că vreau să fut bărbați, nu un fel de pe jumătate femei. Cui îi tre femei, are de unde alege, că nu-i criză de ele. Mă scot din sărite, zău, la Constanța parcă nu era chiar așa rău... Și ai zice că Bucureștiu-i mare, că ai de unde alege, că doar nu e Bistrița. Chiar așa, la voi la Bistrița cum e?
- Ce să zic, cam la fel. Dacă te văd fără școală nu dă nimeni doi bani pe tine. Îți rămîn pușcăriașii. De la Gherla, că-i aproape. Da nici cu ăia nu e bine. Nu-i interesează decît să fută, nu ai cu cine bea o cafea.
- Și ai tăi, de unde-s?
- N-am pe nimeni. Sînt de la casa de copii.
- Ce chestie, și eu la fel. Acolo am învățat fotbal. Acolo am învățat și altele, i-am făcut eu cu ochiu.
- De la cine?
- De la șefu de dormitor. Era cu cîțiva ani mai mare. El m-a învățat… să-mi placă.
- Crezi că treaba asta… se învață? Băieții de la Armătura… ăia care știau… îmi ziceau că-s bolnav. Că așa m-am născut, dar că-i o boală.
- Da de unde, e ca fotbalu, îți trebuie un antrenor bun să te învețe cum să te miști. Poate depinde și de zodie, mai știi?
- În ce zodie ești?
- Vărsător. Tu?
- Habar n-am, pe mine m-au găsit. În certificat scrie tot Vărsător, dar nu cred că-i bună data de naștere, lumea zice că-s prea liniștit să fiu Vărsător.

M-am răsturnat peste el și l-am sărutat pe bărbia nebărbierită de cîteva zile, și totuși moale ca păru de fată mare, nu țepoasă cum m-aș fi așteptat.

Dimineață s-a îmbrăcat, mi-a zis că tre să plece, să ajungă acasă înainte să răsară soarele. L-am îmbiat cu ceva de mîncare, n-a vrut, se grăbea. M-a mai sărutat o dată înainte să iasă pe ușă, cu sete, mușcîndu-mă de buze pînă mi-a dat sînge.

Mi s-a sculat din nou cînd am simțit gustu de sînge, da eram deja singur.

fragment din nuvela „Baladă pentru fundaş si orchestră”