Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Un gentleman la Moscova de Amor Towles, trad. De Dana Ionescu, aflat în curs de apariție la Editura Nemira.

Este anul 1922. Contele Rostov nu se căiește că e aristocrat și un tribunal bolșevic îl condamnă la arest la domiciliu. Pentru bonomul erudit care nu a lucrat niciodată, celebrul hotel Metropol de la Moscova devine și domiciliu, și loc de muncă. Și viața lui trece strivită de decenii crude și tulburi din viața Rusiei, iar cititorul îl însoțește pe contele șarmant în lumea veche și în lumea nouă, unde nimic nu mai e la fel.

Amor Towles s-a născut în 1964 la Boston și acolo și-a petrecut și copilăria. A absolvit Yale College și apoi a studiat literatura engleză la Universitatea Stanford. În anul 2011 a publicat Rules of Civility, primul său roman, devenit bestseller New York Times și inclus pe lista celor mai bune cărți din 2011 realizată de The Wall Street Journal. În 2012, ediția franceză a romanului a cîștigat Premiul Fitzgerald, cartea urmînd să fie ecranizată. Un gentleman la Moscova este al doilea roman al autorului și a apărut în 2016. Cartea a stat peste 40 de săptămîni pe lista de bestselleruri New York Times și a fost considerată una dintre cele mai reușite apariții editoriale ale anului de The Chicago TribuneThe Washington PostThe San Francisco Chronicle și The Philadelphia Inquirer și va fi ecranizată într-o miniserie cu Kenneth Branagh în rolul principal.

***

„Așa procedați dumneavoastră?“ l-a întrebat pe Montaigne. „Un pas în față și doi în spate?“

Hotărît să arate cine e stăpînul cui, [contele] a jurat că n-o să-și mai ia ochii din carte pînă la al douăzeci și cincilea eseu. Impulsionat de propria hotărîre, le-a citit iute pe al patrulea, al cincilea și al șaselea. După ce le-a expediat cu și mai multă însuflețire pe al șaptelea și al optulea, al douăzeci și cincilea i s-a părut la fel de aproape ca un urcior cu apă pe masa din sufragerie. Dar, citind mai departe eseul al unsprezecelea, al doisprezecelea și al treisprezecelea, parcă se îndepărta de scopul lui. Dintr-odată, cartea parcă nu mai era deloc o masă dintr-o sufragerie, ci un fel de Sahara. Și, golindu-și urciorul, în scurt timp o să se tîrască prin propozițiile acelea și fiecare pagină citită cu sudoarea frunții o să dezvăluie o altă pagină…

Ei bine, fie. Contele se tîra mai departe. Pînă s-a făcut ora unsprezece. Pînă a trecut de al șaisprezecelea eseu. Pînă cînd, deodată, paznicul cu pas mare al minutelor l-a prins din urmă pe fratele lui cu picioare strîmbe în partea de sus a cadranului. Cînd s-au luat în brațe, arcurile s-au desfăcut, roțile s-au învîrtit și ciocănelul a căzut, scoțînd primul dintre sunetele acelea plăcute ce vesteau amiaza. Picioarele din față ale scaunului pe care stătea Contele au alunecat pe podea cu un troncănit și Domnul Montaigne s-a învîrtit de două ori în aer înainte să aterizeze pe pat. La a patra bătaie, Contele zbura pe trepte, iar la a opta, traversa holul, în drum spre etajul de dedesubt, unde mergea în vizita lui săptămînală la Iaroslav.

Iaroslav, neîntrecutul frizer de la Hotelul Metropol. De mai bine de două secole (sau cel puțin așa ne spun istoricii), cultura țării noastre mergea mai departe din saloanele orașului Sankt-Petersburg. Din saloanele acelea mari, cu vedere la Canalul Fontanka au pornit spre societatea rusă arte culinare, mode și idei noi. Și asta, datorită trudei necontenite de la subsol. Căci acolo, la doar cîțiva pași mai jos de nivelul străzii, se aflau majordomii, bucătarii și hamalii care, împreună, se asigurau că, atunci cînd au fost introduse, concepțiile lui Darwin și Manet circulă fără opinteli. Și așa era și la Metropol.

De cînd se deschisese hotelul, în 1905, apartamentele și restaurantele lui fuseseră locuri de adunare pentru mondeni, pentru oamenii influenți și pentru erudiți. Însă, fără serviciile de la subsol, eleganța fără efort care se etala peste tot n-ar fi existat. După ce coborai treptele mari, de marmură, din hol, treceai mai întîi de un stand de ziare, unde un domn găsea sute de titluri și nu doar în rusă. Urma apoi magazinul Fatimei Federova, floristă. În 1920, victime firești ale vremurilor, rafturile ei fuseseră golite, iar ferestrele, acoperite și astfel unul dintre cele mai strălucitoare locuri din hotel devenise unul dintre cele mai pustii. Însă în zilele ei bune florăria asta vînduse vagoane întregi de flori. Ea făcea aranjamentele înalte pentru hol, de la ea erau crinii din camere, buchetele de trandafiri aruncate la picioarele balerinei de la Balșoi și florile de la butonierele bărbaților care le aruncau. Fatima era și o bună cunoscătoare a codurilor florale ce guvernau înalta societate încă din Vremea Cavalerilor. Nu știa numai ce flori trebuie să trimiți în chip de scuze, ci și ce flori trebuie să pregătești dacă ai întîrziat, dacă ai vorbit cînd nu era rîndul tău și cînd, observînd-o pe tînăra domnișoară de la ușă, ți-ai neglijat partenera. Pe scurt, Fatima cunoștea parfumul, culoarea și scopul unei flori mai bine decît o albină. Foarte bine, florăria ei se închisese, se gîndea Contele, dar oare nu se închiseseră și florăriile de la Paris sub „domnia“ lui Robespierre și oare orașul Acela nu era acum plin de boboci? Chiar așa, timpul florilor se va întoarce neîndoios la Metropol. Iar chiar la capătul holului ajungeai la frizeria lui Iaroslav. Spațiu al optimismului, al preciziei și al neutralității politice, era Elveția hotelului. Dacă tot își jurase Contele să fie stăpîn pe situație prin detalii practice, atunci, iată că întrezărim prin ce mijloace: un aranjament săptămînal, respectat cu religiozitate, pentru ferchezuială.

Cînd a intrat Contele, Iaroslav îl servea pe un client cu păr argintiu, într-un costum gri-deschis, în timp ce pe banca de lîngă perete își aștepta rîndul un ins greoi, într-o haină șifonată. Salutîndu-l cu un zîmbet, frizerul l-a invitat pe Conte să ia loc pe scaunul gol de lîngă el. Așezîndu-se, Aleksandr Ilici a înclinat din cap într-un gest prietenos către individul greoi, apoi s-a lăsat pe spate în scaun, iar ochii i s-au oprit la minunea din frizeria lui Iaroslav: cabinetul lui. Dacă l-am ruga pe Larousse să dea definiția cuvîntului „cabinet“, faimosul lexicograf ar putea răspunde: obiect de mobilier împodobit adesea cu detalii decorative, în care se pot păstra obiecte fără a fi la vedere. O definiție potrivită, fără îndoială – un obiect în care poate intra orice, de la un dulap de bucătărie de la țară la un Chippendale de la Palatul Buckingham.

Cabinetul lui Iaroslav însă nu s-ar fi potrivit tocmai mănușă cu o astfel de descriere, fiind doar din nichel și sticlă și astfel neurmărind să ascundă ce e înăuntru, ci, dimpotrivă, să-și expună conținutul în fața ochiului gol-goluț. Și pe bună dreptate. Căci acest cabinet putea fi mîndru de tot ce era în el: săpunuri franțuzești, împachetate în hîrtie ceruită, săpunuri englezești în cilindre de fildeș, întăritoare italienești, în sticluțe de forme capricioase. Și în spate, ascunsă? Sticluța aceea neagră spre care făcuse cu ochiul Iaroslav cînd zisese „Izvorul Tinereții“.

În reflexia din oglindă, Contele și-a lăsat acum privirea să se îndrepte spre locul în care frizerul își exercita magia asupra domnului cu păr argintiu, folosind două perechi de foarfeci în același timp. În mîinile lui, ele aminteau de l’entrechat al unui danseur de la balet, parcă dînd din picioare în aer. Mîinile frizerului se mișcau din ce în ce mai repede, pînă ajungeau să salte și să țopăie ca un cazac care-și face dansul! La ultima mișcare, n-ar fi fost deplasat să cadă o cortină, însă numai pentru a se ridica din nou peste o clipă, astfel încît publicul să poată aplauda cînd frizerul face o plecăciune.

Iaroslav a scos pînza albă în care-și acoperise clientul și a scuturat-o. A pocnit din călcîie cînd a acceptat plata pentru o treabă bine făcută. Și, cînd domnul a ieșit din frizerie (părînd mai tînăr și mai distins decît atunci cînd intrase), s-a dus spre Conte cu un șervet curat.

– Ce mai faceți, Excelența Voastră?

– Splendid, Iaroslav. Cît se poate de bine.

– Ce avem în program astăzi?

– Doar o ferchezuială.

Cînd foarfecele și-au început dansul lor delicat, Contelui i se părea că insul cel greoi de pe bancă trecuse printr-o schimbare. Deși tocmai îl salutase prietenos, omul parcă se făcuse mai rozaliu la față între timp.

Contele era sigur, de fapt, din moment ce culoarea i se întindea pînă la urechi. I-a căutat privirea din nou, intenționînd să-i mai facă un semn prietenos, însă el se uita țintă la spatele lui Iaroslav.

– Eu urmam, a zis. Iaroslav, care, ca majoritatea artiștilor, se cam pierdea în propriul meșteșug, și-a văzut de treabă cu pricepere și grație. Așa că individul a fost nevoit să se repete, dar un pic mai apăsat:

– Eu urmam.

Trezit din vraja lui artistică de această intonație ascuțită, Iaroslav i-a răspuns curtenitor:

– Imediat ajung la dumneavoastră, domnule.

– Asta ați spus și cînd am venit.

Îi replicase cu o ostilitate atît de evidentă, că frizerul s-a oprit și a întors ochii, întîmpinînd cu o expresie

nedumerită privirea clientului. Deși învățat de mic că nu e frumos să întrerupi o discuție, Contele simțea că frizerul nu trebuie să dea explicații în locul lui. Așa că a intervenit:

– Iaroslav nu are nicio vină, domnule. Întîmplarea face să vin aici la ora douăsprezece, în fiecare marți, cînd am un aranjament fix.

Omul a întors privirea spre Conte.

– Un aranjament fix… a repetat el.

– Da.

Apoi s-a ridicat atît de brusc, că banca s-a trîntit de perete. În picioare, nu avea mai mult de 1,70 metri. Pumnii, care-i ieșeau din manșete, îi erau roșii ca urechile. Cînd a făcut un pas, Iaroslav s-a tras lîngă tejghea. Individul a mai făcut un pas spre el și i-a luat din mînă una dintre foarfeci. După aceea, cu îndemînarea unui om mai slab, s-a întors, l-a apucat de guler pe Conte și i-a smuls dintr-un foc mustața din partea stîngă. Rămînînd pe poziții,

l-a împins în față pînă s-au trezit aproape nas în nas.

– O să urmeze și programarea cît de curînd.

După aceea, împingîndu-l înapoi pe scaun, a aruncat foarfecele pe jos și a ieșit din frizerie.

– Nu l-am văzut în viața mea, Excelența Voastră! A exclamat Iaroslav îngrozit. Nu știu dacă stă la hotel. Însă aici nu va mai fi bine-venit, vă asigur.

Acum în picioare, Contele era pe punctul de a arăta aceeași indignare și de a cere o pedeapsă cuvenită pentru o asemenea fărădelege. Dar ce știa el despre atacatorul lui? Cînd îl văzuse prima dată așezat pe bancă, în haina lui șifonată, se gîndise imediat că e vreun muncitor care, dînd de frizerie, se hotărîse pe loc să se răsfețe cu un tuns. Dar, din cîte știa el, individul ar fi putut fi unul dintre noii locatari de la etajul doi. Poate crescuse în vreo fabrică de oțel și se alăturase vreunui sindicat în 1912, condusese vreo grevă în 1916 și vreun batalion roșu în 1918, iar acum se trezise în fruntea unei întregi industrii.

– Avea perfectă dreptate, i-a spus lui Iaroslav. El aștepta de bună-credință. Dumneata n-ai dorit decît să-ți onorezi programarea pe care o aveam eu. Eu ar fi trebuit să-i cedez locul și să sugerez să te ocupi mai întîi de el.

– Însă ce-ar trebui să facem?

Contele s-a întors și s-a privit în oglindă. Poate că s-a uitat la el însuși pentru prima dată după ani întregi. Multă vreme crezuse că un domn trebuie să se uite în oglindă cu un sentiment de neîncredere. Căci, pe vremea aceea fiind mai degrabă unelte pentru cunoașterea de sine, oglinzile parcă erau mai mult unelte pentru amăgirea de sine. De cîte ori nu urmărise cu privirea cîte o frumusețe tinerică întorcîndu-se la treizeci de grade în fața oglinzii să se asigure că se vede cum e cel mai bine? (Ca și cum toată lumea avea s-o vadă numai din unghiul acela!) De cîte ori nu observase o mare doamnă etalînd o pălărie groaznic de demodată, dar care la ea părea au courant, căci oglinda ei era înrămată tot ca altădată? Contele era mîndru că poartă o haină bine croită. Era însă și mai mîndru că știe că prezența unui gentleman o anunță cel mai bine alura lui, comentariile lui, manierele lui. Nu doar croiala hainei.

Da, se gîndea, lumea chiar se învîrtește. De fapt, se învîrtește în jurul axei sale, așa cum se învîrtește în jurul soarelui. Și galaxia se învîrtește, o roată într-o roată mai mare, scoțînd un zgomot cu totul altfel decît cel pe care-l scoate ciocănelul dintr-un ceas. Și poate că, atunci cînd se aude sunetul acela celest, oglinda își va atinge scopul ei mai adevărat – să-i dezvăluie omului nu cine își închipuie el că e, ci omul care a devenit.

Contele și-a reluat locul pe scaun.

– Un bărbierit simplu, i-a zis frizerului. Un bărbierit simplu, prietene.