Alberto Manguel (n. 1948) a fost, la jumătatea anilor ’60, cititorul personal al lui Jorge Luis Borges. A scris romane, a realizat dicţionare fictive şi antologii de proză, a publicat volume de eseuri, cele mai recente fiind The Traveler, the Tower, and the Worm: the Reader as Metaphor (2013) și Curiosity (2015). Fragmentul de faţă, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, face parte din volumul cu acelaşi titlu aflat în curs de apariţie la Editura Nemira, unde în ultimii ani au mai apărut Istoria lecturii (1996) și Biblioteca nopţii (2006).

Aș putea susține că bibliotecile publice, care dețin texte atît virtuale, cît și materiale, joacă rolul de instrument esențial în combaterea singurătății. Le-aș apăra poziția pe care o ocupă în memoria și în experiența societății. Aș spune că, fără biblioteci publice și fără o înțelegere conștientă a rolului lor, o societate a cuvîntului scris poartă blestemul uitării. Îmi dau seama cît de meschină, cît de egoistă pare dorința asta a mea de a deține cărțile pe care le împrumut. Cred că furtul este condamnabil, și totuși de nenumărate ori a trebuit să-mi adun toată puterea morală de care dispuneam ca să nu bag în buzunar un volum pe care mi-l doream. Polonius se face purtătorul fidel al gîndurilor mele cînd îi spune fiului său: „Nu da și nu lua bani cu împrumut“. Propria mea bibliotecă etalează la vedere acest memento.

Iubesc bibliotecile publice și ele sînt primele locuri pe care le vizitez cînd mă aflu într-un oraș pe care nu-l cunosc. Dar nu pot lucra fericit decît în propria mea bibliotecă, cu propriile mele cărți sau mai degrabă cu acele cărți despre care știu că sînt ale mele. Poate că e un soi de fidelitate ancestrală în asta, un fel de domesticitate zgîrcită, o trăsătură a caracterului meu, mult mai conservatoare decît ar fi putut admite tinerețea mea anarhică. Biblioteca îmi era cochilie.

Cîndva, prin 1931, Walter Benjamin scria un eseu, acum celebru, despre relația dintre cititori și cărțile lor. L-a intitulat Cum mi-am despachetat biblioteca și a folosit ocazia în care și-a scos cele aproape două mii de cărți din cutii pentru a medita asupra privilegiilor și răspunderilor unui cititor. Benjamin se muta din casa în care trăise cu soția lui pînă la divorțul scandalos din urmă cu un an într-un mic apartament mobilat, în care avea să stea singur, după cum spunea el, pentru prima oară în viață, „ca un adult“. Se afla „în pragul vîrstei de patruzeci de ani, fără nici o proprietate, poziție socială, casă sau alte bunuri“. Nu ar fi complet greșit să vedem această meditație a sa asupra cărților ca pe o contragreutate la destrămarea mariajului.

Împachetarea și despachetarea sînt două fețe ale aceluiași impuls și amîndouă le conferă sens momentelor pline de haos. „Aceasta este existența colecționarului“, scria Benjamin, „în mod dialectic sfîșiată între dezordine și ordine“. Sau între împachetare și despachetare, ar fi putut adăuga. Despachetarea, a înțeles Benjamin, este în esență o activitate expansivă și care presupune să te murdărești. Eliberate din închisori, cărțile se revarsă pe podea sau se adună în grămezi instabile, așteptînd să li se dea mai tîrziu locurile lor. În această perioadă de așteptare, înainte să se aștearnă noua ordine, ele există într-un amestec de sincronicități și rememorări, formînd alianțe neașteptate și inopinate sau despărțindu-se în mod caraghios.

Inamici de-o viață, precum Gabriel García Márquez și Mario Vargas Llosa, de exemplu, vor sta alături pe același raft de așteptare, în timp ce fiecare dintre numeroșii membri ai grupului Bloomsbury se va găsi exilat într-o altă „regiune încărcată negativ“ (după cum se spune în fizică), așteptînd reuniunea atît de dorită de toate particulele lor.

Despachetarea cărților, poate pentru că este în mod esențial haotică, e un act de creație și, ca în orice act de creație, materialele utilizate își pierd în timpul procesului natura individuală: devin parte din ceva diferit, ceva ce le cuprinde și în același timp le transformă. În actul alcătuirii unei biblioteci, cărțile scoase din cutiile lor și pe cale să fie așezate pe un raft își leapădă identitățile originare și capătă unele noi prin asocieri aleatorii, prin repartizări preconcepute și etichetări autoritare.

De multe ori mi s-a întîmplat ca o carte pe care o ținusem odată în mînă să devină cu totul alta atunci cînd i se repartiza un loc în biblioteca mea. Asta este anarhie sub aparența ordinii. Exemplarul meu din Călătorie spre centrul Pămîntului, citit prima oară cu multe decenii în urmă, a devenit în secțiunea lui ordonată alfabetic un tovarăș grav pentru Vercors și Verlaine, poziționat mai sus decît Marguerite Yourcenar și Zola, dar mai jos decît Stendhal și Natalie Sarraute, cu toții membri ai convenționalei frății a literaturii de limbă franceză. Fără îndoială că romanul de aventuri al lui Verne reținuse în paginile sale urme ale adolescenței mele pline de anxietăți și ale unei veri de mult dispărute, în care-mi jurasem să vizitez vulcanul Sneffels, dar ele au devenit, odată cu așezarea cărții pe raft, trăsături secundare, acoperite de categoria în care o încadraseră limba folosită de autor și inițiala numelui său. Memoria mea reține ordinea și clasificările bibliotecii pe care mi-o amintesc și oficiază ritualurile de parcă locul propriu-zis încă ar exista. Încă am cheia unei uși pe care n-o voi mai deschide niciodată.

Locurile care ne par esențiale supraviețuiesc chiar și distrugerii materiale. În anul 425 î.Ch., cînd Nabucodonosor a incendiat Primul Templu din Ierusalim, preoții s-au adunat pe acoperișul cuprins de flăcări, ținînd cheile de la sanctuar, și au strigat: „Stăpîn al Lumii, fiindcă nu ne-am dovedit paznici de încredere, fie ca aceste chei să se întoarcă la Tine!“ Apoi au aruncat cheile spre Ceruri. Se spune că a apărut o mînă care le-a prins, după care preoții s-au azvîrlit în văpaia atotmistuitoare. După distrugerea celui de-Al Doilea Templu de către Titus, în anul 70 d.Ch., evreii au continuat să oficieze riturile sacre de parcă zidurile străvechi nici nu s-ar fi ridicat în jurul lor și să-și recite rugăciunile la orele la care în sanctuarul dispărut s-ar fi adus jertfele corespunzătoare. Și, încă de la distrugere, o rugăciune pentru construirea unui Al Treilea Templu face parte în mod formal din slujba religioasă a evreilor, oficiată de trei ori pe zi.

Pentru că o bibliotecă este un spațiu al memoriei, după cum scria Benjamin, despachetarea cărților devine repede un ritual mnemonic. „Nu gînduri“, scrie Benjamin, „ci imagini, amintiri“ sînt invocate în acest proces. Amintiri despre orașele în care și-a găsit comorile, amintiri despre casele de licitații unde și-a cumpărat cîteva dintre ele, amintiri despre camere în care și-a păstrat cîndva cărțile. Cartea pe care o scot din cutia unde a fost încarcerată, în scurta clipă dinainte de a-i dărui locul mult meritat, se preschimbă brusc, în mîinile mele, într-un suvenir, o amintire, o relicvă, un eșantion de ADN, cu ajutorul căruia poate fi reconstruit un corp întreg.

Îmi amintesc că din prima zi cînd am început să-mi aranjez biblioteca în Franța am scos din cutia ei ediția princeps a romanului Hypatia al lui Kingsley, despre filosoafa și matematiciana din secolul al IV-lea, ucisă de fanaticii creștini. Îmi amintesc cum am deschis cartea și am dat peste descrierea Bibliotecii din Alexandria, un pasaj pe care-l uitasem cu desăvîrșire, cu excepția expresiei „albastru văduvit de ploaie“, despre care însă nu țineam minte de unde este. Acesta era pasajul: „În partea stîngă a grădinii se întindea eleganta aripă estică a muzeului propriu-zis, cu galeriile sale de artă, cu holurile cu statui, cu sălile de primire și sălile de lectură; o aripă uriașă, adăpostind acea celebră bibliotecă înființată de tatăl Philadelphului ce conținea în vremea lui Seneca, chiar după ce mare parte din ea fusese distrusă în asediul lui Cezar, patru sute de mii de manuscrise. Acolo se înălța minunea lumii, cu acoperișul ei alb, proiectat pe albastrul văduvit de ploaie; și dincolo de ea, printre acoperișurile și frontoanele caselor de aristocrați, se întrezărea o fîșie lată din marea albastră și strălucitoare“.

Cum s-a putut ca descrierea lui Kingsley să-mi iasă din minte tocmai cînd încercam să descriu Alexandria și biblioteca ei într-o carte pe care am scris-o ani mai tîrziu? De ce mi-a fost memoria la fel de neajutorată cînd mă chinuiam din răsputeri să încropesc imaginea, reală sau imaginară, a unei biblioteci din Antichitate? 

Imagini ale sinelui

Mintea mea este capricioasă. Cîteodată poate fi darnică: în momentele cînd am nevoie de o consolare sau de un gînd fericit, îmi aruncă pomană, precum mărunțișul azvîrlit unui cerșetor, o întîmplare pe care-o uitasem de mult, un chip, un cuvînt din trecut, o poveste citită în pat, într-o noapte caniculară, un poem descoperit într-o antologie, despre care sinele meu adolescentin credea că nimeni nu-l mai descoperise înainte. Dar cărțile mele sînt întotdeauna generoase, generozitatea face parte din structura lor și, pe măsură ce le scoteam din cutii, după ce le condamnasem la tăcere atîta timp, ele încă erau bune cu mine.

În timp ce-mi despachetam cărțile în după-amiaza aceea de demult, care mi-a readus în minte pasajul lui Kingsley, biblioteca golașă a început să se umple de cuvinte imateriale și de strigoii oamenilor pe care i-am cunoscut odinioară și care m-au călăuzit prin biblioteci mai vaste decît cea din Alexandria. Despachetarea a scos la suprafață imagini ale sinelui meu din diferite perioade: nepăsător, curajos, ambițios, întrucîtva fricos, singuratic și conștient de propria mea ignoranță.

Iată un volum de buzunar cu texte selectate din Tennyson, din care am citit prima oară, la doisprezece ani, Tithonus, subliniind cuvintele pe care nu le înțelegeam înainte de a învăța poemul pe dinafară. Iată și De rerum natura al lui Lucretius, plin de adnotări făcute cu stiloul în ora de latină. Iată și o traducere în spaniolă a tratatului Despre război al lui Clausewitz, care îi aparținuse tatălui meu și din care primele rînduri erau decupate. Iată și Insula Doctorului Moreau de H.G. Wells, pe care mi-l dăduse prietenul meu Lenny Fagin cînd împlinisem zece ani. Iată și ediția din Don Quijote îngrijită de iubitul meu profesor Isaias Lerner și publicată de University Press of Buenos Aires, editură închisă mai tîrziu de forțele militare care l-au obligat pe Lerner să plece în exil. Iată și exemplarul din Stalky & Co de Kipling pe care Borges l-a citit în adolescența trăită în Elveția și pe care mi l-a făcut cadou de despărțire la plecarea mea în Europa, în 1969. Iată și romanul Maria Chapdelaine al lui Louis Hémon, care-i aparținuse omului de afaceri canadian Timothy Eaton și ale cărui pagini fuseseră tăiate doar pînă la pagina 93, cu un semn de carte de la Hotel Savoy din Londra – o carte care, pentru mine, simboliza țara mea adoptivă: romanul esențial despre Québec, scris de un francez, citit pînă la jumătate de un magnat anglo-canadian într-un hotel aristocratic din Londra. Asemenea întîlniri au avut loc de multe ori în lunile fericite pe care le-am petrecut printre grămezile de volume readuse la lumină.

Împachetarea, dimpotrivă, este un act de uitare. E ca și cum ai derula un film spre început, trimițînd firele narative vizibile și o realitate metodică în regiuni îndepărtate și nevăzute, o uitare voluntară. Ea reprezintă, de asemenea, înființarea unei noi ordini, deși una de natură secretă. „Contopirea“ (precum în fizică, cînd se creează noi formațiuni chimice) determină înmănuncherea unor obiecte de naturi diferite în grupuri și identități redefinite prin noile hotare ale unei cartografii a claustrării în cutii. Dacă despachetarea unei biblioteci este un act de renaștere sălbatică, împachetarea ei este o înmormîntare ordonată, înaintea presupusei Judecăți de Apoi. În locul șirurilor zgomotoase și nesfîrșite de cărți înviate, gata să-și primească locul, conform virtuților personale și viciilor excentrice, gruparea lor laolaltă este stabilită acum de o groapă comună, fără de nume, care le transformă lumea gălăgioasă, bidimensională, a unui raft într-una tridimensională, a unei cutii de carton.