Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Melciclopedia de Iulian Tănase, ilustrat de Mircea Pop, în curs de apariţie la Editura Nemira.

Într-o dimineață de toamnă, Melcul Prinț și-a dat seama că nu știe cine este. Convins că fiecare dintre noi este mai mult decît un simplu nume, pornește în aventura vieții sale, cea mai mare aventură a oricărui erou: descoperirea de sine. Călare pe un melcteorit ajunge în Melxopotamia, o țară a cărei formă de guvernămînt este anarhia constituțională și a cărei economie se bazează pe industria melcalurgică, pe industria constructoare de melcomotive, dar și pe ploile de melcteoriți. Aici se întîlnește cu Melc Capone, cel mai mare gangsteropod, cu Melcduza Zuza și Melca Sirenă, dar și cu Melcfisto, și descoperă că există nenumărate și nebănuite feluri de melci (melci de apă dulce și melci de apă minerală, melci de limonadă, melci marini și melci submarini, melcîini și melhiene, și chiar și niște melci maramureșeni, originari din nordul României, care au pe partea din față a cochiliei, ca semn distinctiv, sigla Ferrari). Melcredo quia absurdum, cum ar veni.

Melcul prinț aterizează în Melxopotamia

Povestea mea începe într-o dimineață de toamnă, cînd mi-am dat seama că nu știu cine sînt. Numele pe care mi-l tot repetam în gînd ca pe o mantră fantomatică nu îmi era de niciun ajutor. Nu poți fi doar un nume, îmi spuneam, nu poți fi doar o etichetă pe care cineva ți-o lipește de frunte, la naștere, ca pe o bancnotă cu care ar urma să te descurci întreaga viață, trebuie să fie ceva mai mult de-atît sau, pur și simplu, altceva, îmi spuneam. Lumea se afla la locul ei, din cîte îmi dădeam seama, atît de la locul ei cît poate fi lumea, și habar n-aveam ce înseamnă că lumea se află la locul ei, habar n-aveam dacă lumea are un loc al ei, dar era suficient să îmi fac privirea roată pentru a înțelege că totul era cum știam deja că este, o ordine ca o proiecție a obișnuinței.

Dar dincolo de orizontul pe care ochii mei îl puteau atinge cu privirea se întîmplau tot felul de lucruri, unele îngrozitoare, altele minunate, timpurile miracolelor împletindu-se, fără să se amestece, cu timpurile ororilor, ca două fire de lînă de culori diferite care se împletesc și se adună în textura aceluiași pulover, să zicem. Ajuns cu gîndul în acest punct, mi s-a făcut frig. E îngrozitor să nu știi cine ești. Cînd înțelegi că nu știi cine ești, ți se face deodată frig. Am intrat în casă și am zăcut toată dimineața, înșurubat în spirala osoasă a îndoielii. Mă gîndeam că ar trebui să fac ceva, că trebuie să o pornesc cumva din loc, dar nu știam dacă trebuie să plec în afara mea, cît mai departe, sau înăuntrul meu, cît mai adînc, limba vorbită în gînd lucrînd, iată, cu concepte cărora le e imposibil să evadeze din capcana dualității. Pe la amiază am ieșit din casă și am mers o bună bucată de vreme fără nicio țintă.

Spre seară, dar nu știu dacă era seara aceleiași zile sau a alteia, am întîlnit un tip ciudat, deși poate că cel ciudat eram eu, nu el. Să zicem că era, cumva, opusul meu și că toți cei care nu sînt ca noi ni se par ciudați. Avea niște ochi negri, mari, și părea foarte stăpîn pe sine, iar această siguranță, oarecum arogantă, i se trăgea, am înțeles imediat, de la revolverul pe care îl purta la brîu ca pe un trofeu. S-a apropiat de mine și m-a întrebat:

– Vrei să intri în banda mea de gangsteropode? Jefuim, ucidem, ne distrăm și noi, că viața e scurtă.

– Nu cred că vreau, i-am spus.

– Nici dacă te ameninț?

– Nici.

– Nici dacă te ameninț cu moartea?

– Nici.

– Vrei să mori?

– Cînd?

– Acum.

– Acum nu pot, îmi pare rău.

– Cum adică nu poți?

– Acum am o treabă importantă.

– Ce treabă?

– Trebuie să aflu cine sînt.

– Adică nu știi cine ești?!

– Nu, nu știu.

– Cum nu știi?

– Așa, bine. Pur și simplu nu știu cine sînt.

– Dar ai un nume?

– Da, am un nume.

– Și zici că nu știi cine ești?!

– Nu, nu știu.

– Cum așa?

– Păi, în spatele numelui meu s-ar putea ascunde oricine.

– Serios?!

– Da, așa cred.

– Uite, eu știu cine sînt. Sînt Melc Capone, cel mai mare gangsteropod, și mă mîndresc cu asta.

– Ești un fericit.

– Ai putea fi și tu.

– Da, dar numai după ce aflu cine sînt.

– Poate știe careva, vrei să întreb? Cunosc multă lume.

– Nu, n-are rost. Doar de la mine pot afla cine sînt.

– Cum anume?

– Habar n-am.

Melc Capone și-a scos revolverul de la brîu și a început să se joace cu el. Mie puțin îmi păsa de arma lui strălucitoare, nu mă simțeam amenințat în niciun fel, deși tocmai fusesem amenințat la modul cel mai direct. Cînd nu știi cine ești, nu te temi de moarte, deși ești perfect conștient că ar fi păcat să mori fără să fi aflat cine ești.

– Ai idee unde te afli? m-a întrebat Melc Capone.

– Aici.

– Sigur că te afli aici, dar unde?

– Nu știu.

– Deci, nu știi nici cine ești, nici unde te afli.

– Da, așa se pare.

– Ai auzit de Melxopotamia?

– Nu.

– Tocmai ai ajuns în Melxopotamia, amice. Granița de nord, spre Țara Intermediară, e la doi pași. De acolo ai venit?

– Nu știu.

– Și cum ai ajuns aici?

– M-am trezit într-o dimineață și mi-am dat seama că nu știu cine sînt, apoi m-am închis cîteva ore în casă, după care am ieșit și am umblat aiurea, fără nicio țintă. Nu știu cît am mers pînă am ajuns aici.

– Se pare că ești într-o situație dificilă, amice. Apropo, cum te cheamă?

– Melcul Prinț, din cîte îmi amintesc.

În acest moment al conversației, Melc Capone a zîmbit cu maliție, dar privirea lui își pierduse trufia inițială. Mă privea cu îngrijorare, ca pe un bolnav. A nu ști cine ești chiar este o boală. Melc Capone știa la perfecție cine este, cel puțin asta îi plăcea lui să creadă. El se confunda pînă la contopire cu propriul lui nume, așa cum fac atîția, îi era suficient să știe că este cutare persoană, că face cutare și cutare lucru, revolverul pe care îl ținea în mînă îi oferea un punct de sprijin, un punct de sprijin care mie îmi lipsea. Și atunci mi-a venit din senin să îl rog să îmi deseneze o oaie. S-a uitat la mine perplex, de data asta nu ca la un bolnav, ci ca la un nebun.

– Te rog…, desenează-mi o oaie, i-am repetat.

Stupoarea i s-a șters de pe chip într-o clipită și mi-a spus:

– Cu cochilie sau fără?

Acum mi-a venit mie rîndul să alunec pe toboganul perplexității, dar intrasem în horă și trebuia să joc.

– Cu cochilie. Cine a mai pomenit oaie fără cochilie? i-am spus.

– Ei, vezi tu, Melcule Prinț, a fost o vreme cînd existau și oi fără cochilie.

– Nu cred.

– Ba poți să fii sigur că da.

– Ba nu pot să fiu sigur că da.

– Îți dau cuvîntul meu.

– Bine, te cred, acum desenează-mi o oaie.

Mi-a desenat o oaie cu ochi albaștri, cu o cochilie călduroasă, ca un pulover de lînă împletit cu andrelele mamei lui Fibonacci. M-am uitat la oaie și am spus:

– Ea e oaia, o recunosc. O cheamă Cerasela.

– E un nume foarte frumos.

– Nu, nu e un nume foarte frumos. E cel mai frumos nume pe care l-a primit vreodată o oaie.

După ce am spus asta, mi-am ridicat privirea spre cer, stelele erau la locul lor, așa cum le lăsasem cu o noapte în urmă. Apoi m-am pornit pe rîs. Întreaga situație, cu un gangsteropod aparent feroce, care, după ce mă amenințase cu moartea, mi-a desenat o oaie, mi se părea al naibii de caraghioasă, rîdeam cu lacrimi și știam că nu va trece mult pînă cînd și Melc Capone va începe să rîdă. Dar nu, el nu a rîs, poate și pentru că el, spre deosebire de mine, știa cine este. Dar mie nu îmi păsa. E bine să rîzi în hohote atunci cînd nu știi cine ești. Rîsul te distanțează de lume și te apropie de tine, poate.

Melc Capone s-a uitat la ceas și mi-a spus că trebuie să plece, că nu departe de locul în care ne aflam urma să treacă un tren tras de o melcomotivă cu abur de aur, pe care el și banda lui de gangsteropode o vor ataca. M-a întrebat încă o dată dacă nu vreau să îl însoțesc, i-am spus că nu.

Era deja foarte tîrziu, întunericul nopții îmi intra în ochi ca pulberea fină a unei smoale nisipoase. M-am simțit deodată foarte obosit, m-am închis în mine și am adormit alunecînd pe spirala unui vis, pe care, cînd m-am trezit, la primele ore ale dimineții, mi l-am amintit în detaliu. Se făcea că locuiesc singur în cochilia unui nor suspendat deasupra unei țări necunoscute (nici nu era greu să fac legătura cu Melxopotamia) și, în vis, mă simțeam bine în uterul acelei singurătăți calcinate atîrnînd deasupra pămîntului, și norul îmi era mamă și tată, pămînt și casă, hrană și loc de joacă, o insulă cu rădăcinile transparente adînc înfipte în albastrul evanescent al cerului, și norul în care îmi duceam existența aceea, care mi se părea nesfîrșită, nu se amesteca cu niciun alt nor, era un nor impermeabil, pe care ploile în care se topeau norii de deasupra nu îl atingeau. Cînd și cînd, un liliac cu cochilie venea și îmi aducea cîte o frunză de salată, dar mie nu îmi era niciodată foame, singurătatea îmi ținea și de foame, și de sete, cel puțin asta simțeam în vis, un vis în interiorul căruia timpul se desfășura altfel decît pe pămînt, fiecare clipă era aici o mică eternitate, asta, desigur, dacă eternitățile pot fi mici sau mari, dar în visul meu uite că puteau. Spre ceea ce ar putea fi numit ca fiind capătul visului (dar visele nu au nici început, nici sfîrșit, ele sînt un continuum din care noi, căzînd în brațele somnului, decupăm un fragment ca și cum ne-am tăia o felie dintr-o pîine căreia nu îi vedem marginile), liliacul și-a făcut din nou apariția și mi-a propus să îi vînd sufletul, ceea ce m-a mirat, căci nu știam că aș avea un suflet, nici nu știam ce-i aia suflet, i-am și spus, iar el m-a asigurat că, da, am un suflet, pe care s-ar bucura foarte mult dacă i l-aș vinde lui pentru a-și face un acvariu cu suflete, și atunci m-am gîndit la suflet ca la un pește înotînd în acvariul unui liliac cu cochilie. M-am trezit cu puțin înainte de a încheia tranzacția, și mi-a părut rău pentru bietul liliac, de dragul lui m-aș fi lipsit bucuros de suflet, era ca și cum i-aș fi dat cuiva ceva ce nici măcar nu știam că am. Ăsta a fost visul. Atunci, pe loc, n-am știut ce înseamnă, dar acum, la ani de zile distanță, înțeleg că e important să ai un vis pe lîngă tine, un vis care să fie al tău și nu unul de împrumut și de care să nu te desparți niciodată. Visele ne țin în viață, asta-i cît se poate de limpede, aș zice.

Cînd m-am trezit, m-am simțit puțin debusolat văzînd că rămăsesem din nou singur, Melc Capone mă lăsase baltă, înțelegeam însă că are lucruri mult mai importante de făcut decît să se ocupe de un amețit ca mine. N-aveam nicio îndoială că îi făcusem o impresie proastă cu tot acel balet verbal, care declama, ca-ntr-o tragedie greacă, o totală necunoaștere de sine. Necunoașterea de sine nu miroase-a bine. El știa cine este, avea o puternică și orgolioasă conștiință de sine, pe cînd eu, cu o naivitate care i-a provocat, poate, un sincer dezgust, i-am recunoscut că habar n-aveam ce e cu mine, nici cine sînt, nici unde mă aflu, e drept că el mă informase prompt că tocmai nimerisem în Melxopotamia, o țară care îmi era complet necunoscută, la fel ca și Țara Intermediară, cu care Melc Capone mi-a spus că Melxopotamia s-ar învecina. Dar gangsteropodul purtător de revolver nu avea cum să îmi spună și cine sînt eu, pentru asta ar fi trebuit să fie un clarvăzător, ceea ce pentru un individ care își transformă revolverul într-un punct de sprijin în viață ar fi fost cam mult. El s-a mulțumit să îmi facă oferta de a intra în banda lui de gangsteropode, ba chiar și-a permis să mă amenințe, dar a fost o amenințare făcută mai degrabă dintr-un fel de cochetărie, ca și cum s-ar fi alintat, iar cînd privirile noastre s-au încrucișat, ca niște lăncii topindu-se una într-alta, am înțeles amîndoi că amenințarea cu moartea nu fusese decît o glumă. I-am refuzat propunerea nu pentru că spiritul de aventură mi-ar fi lipsit cu desăvîrșire, ci pentru că nu credeam că o ocupație banditească, fie ea și una discutabilă, căci Melc Capone părea un criminal mai degrabă inofensiv, ar fi un mod de a mă cunoaște mai bine, deși se întîmplă adesea ca în situațiile limită în care sîntem azvîrliți să aflăm despre noi înșine mai mult decît am putea spera.

Pe de altă parte, înțelegeam și că e o trufie din partea mea să clamez, senin, dar ferm, că nu știu cine sînt, transformîndu-mi sinceritatea într-o medalie de tinichea prinsă la rever. A nu ști cine ești nu este un motiv de mîndrie, după cum nici a ști n-ar trebui să te facă să îți trîmbițezi această victorie personală. Cînd afli cine ești, devii deodată tăcut. Cei care au ajuns să se cunoască nici măcar nu vorbesc despre asta sau vorbesc în hexametri greu de decriptat, în sutre subtile sau în parabole complicate, de aceea nici nu aveam prea mare încredere în cunoașterea de sine pe care, la modul direct și explicit, Melc Capone și-o trîmbița în timp ce se juca cu revolverul.

Eram, așadar, singur într-o țară necunoscută despre care tot ce știam e că se numește Melxopotamia.