Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul de proză scurtă Freud Museum, de Ioana Scoruș, apărut recent în colecţia „Ego. Proză”, Editura Polirom.

Aflat în pragul vîrstei a treia sau chiar în mijlocul ei, fiecare narator din volumul de povestiri al Ioanei Scoruș face o confesiune, fie autoironic, fie cinic, deseori înflăcărat, dar mereu însoțit de o mult mai tînără femeie, căci nedreptatea îmbătrînirii poate fi amăgită doar alături de o parteneră în floarea vîrstei. Uneori, totul se face țăndări, precum cupa de cleștar a unui împărat al Japoniei, păstrată într-un muzeu londonez și furată pentru a-i oferi iubitei un ceai verde japonez. Alteori, viața continuă chiar și în urma unei tragedii: din disperarea morții soției însărcinate se naște o carte semnată de autor cu un pseudonim feminin. Dar ce te faci cînd pseudonimul prinde viață și afli că femeia respectivă chiar există? Și ce te faci cînd știi totul despre Pound, cînd regizezi un mare spectacol pentru a-ți impresiona iubita, ea însăși scriitoare, dar nu ai reușit să-i înțelegi cartea? Povestire cu povestire, Freud Museum explorează relația de unu la unu, singura capabilă să revitalizeze interesul pentru viață.

Ioana Scoruș (n. 1968) este psihanalist. A semnat rubrica „Scriitornicul” din suplimentul cultural LA&I și a publicat numeroase articole, interviuri, cronici de carte și poezie în revistele Dilema, România literară, Convorbiri literare, Timpul etc. A publicat o plachetă de versuri (Iubiri imperfecte), două romane (Povestea unei sinucideri; Un an din viața Liubei B.) și o carte de interviuri (Paradoxurile psihanalizei în România). La Editura Polirom a mai publicat, împreună cu Ion Vianu, volumul În definitiv... (2018).

***

— Eşti un membru tipic al generaţiei tale, a spus, lăsîndu-mă cu gura căscată. Voi, cei crescuţi în puf, băieţii de bani gata a căror carieră este prestabilită de părinţi bogaţi care vor numai şi numai binele progeniturii, voi, cei care aţi avut dintru început drumul asigurat, aveţi un soi de siguranţă arogantă, ca şi cum aţi fi făcuţi din granit şi ca şi cum meritele pentru cariera voastră vă aparţin. Pentru voi nimic nu mai e surprinzător, totul face parte din cele pe care credeţi că este firesc să le obţineţi. Restul, cei care nu reuşesc să se descurce în viaţă, sînt doar o şleahtă de imbecili care merită dispreţuiţi. Voi sînteţi cei care sînteţi obsedaţi de sex, dar nu reuşiţi nici măcar să rostiţi cuvîntul sex. Dacă te admir pentru ceva este pentru că ai ştiut să-ţi foloseşti talentul într-un scop util. Felicitări pentru proaspătul premiu, chiar îl meritai.

Nu era discursul unei studente, nu erau cuvintele unei fiinţe limitate, era un duş prea rece pentru care nu eram pregătit şi pe care nimeni altcineva nu l-ar fi rostit vreodată de faţă cu mine. Dar nu eram pregătit nici s-o ratez. Simţeam că mi se oferă şansa unică de a o prinde în plasa mea de fluturi (eram un Nabokov în devenire, obsedat de lepidoptere?), aşa că m-am hotărît să schimb strategia. Ce minciună este să crezi despre tine că poţi deveni imun la frumuseţe doar pentru că ai o experienţă de viaţă de cincizeci şi patru de ani şi cîteva sute de cărţi citite! Ce minciună este să-ţi imaginezi că nu te-ai mai putea îndrăgosti niciodată doar pentru că ai trecut prin trei căsnicii care ţi-au lăsat un gust atît de amar! Şi ce minciună este să-ţi închipui că la cincizeci şi patru de ani ai mai putea fi la fel ca la treizeci, în ciuda faptului – oh, ce oroare ! – că te simţi chiar ca la treizeci! Era limpede, Chantal îmi cercetase biografia mai bine decît m-aş fi aşteptat. Nu minţea cu nimic. Parcursul îmi fusese netezit de influenţa discretă a tatălui meu, Dumnezeu să-l odihnească acolo unde-o fi, ale cărui donaţii renovaseră un întreg corp al universităţii şi a cărui bibliotecă de douăsprezece mii de volume trecuse în custodia şcolii. Dar la fel de sigur eram că aş fi reuşit şi pe cont propriu, numai că lucrul ăsta nu de multă vreme îmi devenise o certitudine. Aşa că am adoptat strategia celui căruia i se revelează misterul însuşi, făcînd-o să creadă că zeii făcuseră în aşa fel încît s-o întîlnesc şi că rostul ei pe lumea asta este să-mi deschidă ochii cu privire la profundele şi măruntele mele adevăruri. Probabil că am jucat suficient de bine, căci a izbucnit în rîs şi, o clipă, şi-a dezvelit dinţii ăia mici şi incredibil de albi, ca ai unui tînăr animal de pradă pregătit să sfîşie, şi tot pentru o clipă am avut impresia că văd o fetiţă trăind o fericire aparte. Ceea ce cred că m-a tulburat a fost capacitatea ei de a se transforma atît de rapid dintr-o femeie rece, ironică şi rafinată într-o fetiţă dezarmant de sinceră. Şi de dulce. Nu o mai voiam doar în patul meu, voiam s-o cunosc. Şi asta a însemnat sfîrşitul, înainte ca orice altceva să înceapă.