Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul colectiv Cum citesc bărbații cărțile femeilor, coordonat de Lia Faur şi Şerban Axinte, în curs de apariție la editura Polirom.

Cartea conține un poem de Șerban Foarță și eseuri de Dan C. Mihăilescu, Bogdan Crețu, Bianca Burţa‑Cernat, Alina Purcaru, Doris Mironescu, Simona Preda, Adrian Cioroianu, Dana Pîrvan, Nina Corcinschi, Iulian Boldea, Raisa Beicu, Ruxandra Cesereanu, Doina Rusti, Ioana Bot, Angela Furtună, Maria Pilchin, Aliona Grati, Cristina Hermeziu, Teodora Coman, Melinda Crăciun, Medeea Iancu, Emil Hurezeanu, Radu Vancu, Al. Cistelecan,  Adrian G. Romila, Dumitru Crudu, Felix Nicolau, Robert Serban, Raul Pavel, Dan-Liviu Boeriu, Liviu Antonesei. 

Lia FAUR & Şerban AXINTE

 „Declasificarea“ unui dosar tabu
– Certitudinea, un blocaj al gîndirii –

Tema pe care o propunem în această carte ar putea să-i surprindă pe unii cititori. O discuție pornind de la întrebarea Cum citesc bărbații cărțile femeilor? poate părea ușor inactuală sau superfluă. Mulți ar răspunde scurt: nu mă interesează această distincție, lucrurile sînt lămurite demult sau, există literatură proastă și literatură bună, nu literatură scrisă de femei și literatură scrisă de bărbați. Problema pare într-adevăr „clasificată“, dar tocmai acele lucruri care ne apar ca lămurite, sigure, „adevărate“, sînt acelea care ne dau cele mai mari bătăi de cap. Nu le mai luăm în discuție, nu le mai permitem să emuleze sau să comporte anumite nuanțe. Credem că certitudinea funcționează uneori ca un blocaj al gîndirii.

În sprijinul celor care consideră că tema propusă de noi și-a găsit rezolvarea de multe decenii, există mai multe argumente. Cel mai cunoscut ar fi acela că scrisul nu e o îndeletnicire prin excelență masculină. Mai mult, dacă ne-am referi la citit, am putea spune că această preocupare a fost multă vreme una preponderent feminină. Motivele sînt lesne de înțeles și nu e neapărat necesar să le enumerăm aici, însă e bine să amintim că la baza unei mai bune înțelegeri ar putea sta disponibilitatea de a examina și perspective diametral opuse. Putem explora o problemă dintr-o anumită direcție pînă în pînzele albe, apoi să ne concentrăm pe ea utilizînd perspectiva diametral opusă. Rezultatele strădaniilor noastre ar fi mult mai relevante. Așadar, există o singură literatură. Autorii sînt de două feluri: bărbați și femei. Sigur că „nu există o legătură demonstrabilă între sexul autorului/ autoarei și calitatea literară a textului“ (Dan C. Mihăilescu). Dar am putea privi problema și din perspectiva mobilurilor pentru care citesc cei ce citesc. Facem abstracție de ceea ce știm din teoria lecturii și ne întoarcem la cele două mari nevoi interioare care stau la baza dorinței de a citi: prima, necesitatea de evadare din lumea reală și de pătrundere într-o viață alternativă, a doua, voința de autoconstrucție sau a citi pentru a scrie.

O rană încă deschisă

Statistica ne arată că, cel puțin în ultimele două secole, femeile erau cele care se lăsau cuprinse în mrejele fantasiei, cu alte cuvinte, citeau de plăcere. De altfel, în cultura română, dar nu numai, felul în care se gîndea literatura se confunda cu o adevărată dezbatere morală. În diferite epoci multe scrieri nu erau recomandabile tinerelor fete pentru că acestea ar fi putut cădea mai lesne în „patimile amorului“. Unii traducători care semnau și prefața unor romanțuri ajunse la noi pe la începutul secolului al XIX-lea încercau să-i convingă pe cititori și pe critici că acele „istorioare plăzmuite“ nu erau de natură să contravină bunelor moravuri. Aproape toți acești traducători-prefațatori păreau interesați de impactul pe care l-ar putea avea scrierile tălmăcite de ei asupra femeilor. Iată un fragment din prefața semnată de Simion Marcovici la Viața contelui de Comminj de M-me de Tencin. Textul intitulat Înștiințare merită atenția noastră: „Această istorioară va dovedi cetitorilor că din pricini foarte mici se nasc întîmplări cumplite și că asupra tuturor mișcărilor noastre trebuie să întoarcem o băgare de seamă adîncă ca să depărtăm mîhnirea și necazurile, pre cîte este dat unei ființe supuse la atîtea patimi și bătută de atîtea valuri. [...]. Așadar această plăzmuire poate fi bună și folositoare și iarăși vătămătoare, după scopul scriitorului, cît despre acest romanț îndrăznim a zice că nici un părinte, nici un copil de veri ce treaptă sau feliu vor fi, nu să poate supăra, pentru că întrînsul vor vedea întîiu că neunirea familiilor pricinuiește cele mai grozave necazuri și al doilea că orbeasca pornire a tinerilor la patima amorului îi asvîrle în noianurile ticăloșiii și ale chinurilor, de care numai moartea poate să-i scape“. După cum se poate lesne constata, cartea tradusă de Simion Marcovici aparține unei femei, pe numele întreg, Claudine-Alexandrine-Sophie Guérin de Tencin (1682-1749), iar titlul original al volumului este: Mémoires du conte de Comminge (1735). Sigur că acest gen de scriere nu caracterizează literatura în ansamblul ei, dar trădează o anumită mentalitate ce a persistat multă vreme și de care nu băgăm mîna în foc că am scăpat definitiv. Rămășițele unui asemenea tip de gîndire se pot metamorfoza surprinzător. Feminismul extrem nu e cumva o reacție la un tip de gîndire primitiv ce nu și-a epuizat încă toate resursele? Alături de mulți alții, credem că da. Mai mult, ca o dovadă că această mentalitate retrogradă reprezintă și acum, în 2017, o rană deschisă, una dintre respondente ne îndeamnă să reflectăm, recurgînd la un titlu celebru, la necesitatea de a fi cu toții feminiști „înspre beneficiul tuturor, într-o Românie care nu a prea cunoscut feminismul“ (Medeea Iancu).

Seduction against seduction

Istoria literaturii consemnează numeroase situații în care femeile imită deliberat scrisul bărbaților (după cum mărturisește Angela Marinescu despre ea însăși), dar și invers: bărbații le imită pe femei sau recurg la unele strategii prin care scrisul lor să capete ceva din vibrația scrisului feminin. La acest capitol, Proust este cel mai des invocat (Doris Mironescu, Simona Preda, Melinda Crăciun, Emil Hurezeanu, Felix Nicolau). Putem discuta despre ce anume dorește un autor/ autoare de la un text literar. Mai ales în cazul prozei, unii scriitori bărbați recurg la anumite tehnici narative (stilul indirect liber, inserarea unor scrisori etc.) pentru a reda realități interioare ale femeilor sau diverse perspective asupra lumii. La rîndul lor, femeile pot recurge la strategii asemănătoare în încercarea de a aproxima „lumea bărbaților“, scrisul fiind în ambele situații și o formă de cunoaștere. Nu vorbim aici despre romanul realist, nici măcar despre cel psihologic. Literatura e dincolo de aceste încadrări abuzive. Așa cum gîndim ieșirea din perimetrul unui gen literar anume, tot astfel putem să înțelegem ambigenul, ca pe o evadare din șabloanele de receptare, deformatoare prin ele însele. Dar, atenție, ambigen, nu unisex. Acest din urmă termen presupune nivelare, nu deschidere.

Ce așteptări avem noi de la această dezbatere? Să vedem dacă este posibilă o lectură o operelor literare care să nu piardă din vedere existența biologică a scriitorului/ scriitoarei, a tot ceea ce reprezintă el/ ea în afara „camerei de plută“. Esteticul rămîne ceva de la sine înțeles. Autonomia esteticului a fost suficient timp apărată și nu cred că mai e cazul să o facem și noi aici.

Ce așteptări ar putea avea bărbații (ca să anticipăm puțin) de la literatura scrisă de femei? Seducția sau – mult mai interesant – negarea ei, vehementă sau nu, care predispune la ușoare metamorfoze identitare. Seducția se situează, credem noi, la jumătatea distanței dintre prezența – în text și în context – a persoanei biologice și stilul (marca) fiecărui autor în parte. Gîndind astfel ne întoarcem cumva la Sainte-Beuve?

La începutul demersului nostru ne-am propus să-i invităm la dezbatere doar pe bărbați. Dar ce greșeală am fi făcut! Am fi creditat chiar noi prejudecata pe care o incriminăm. Scriitoarele au adesea tendința să-și manifeste seducția în scris, un gen de seducție prea ușor reperabil uneori, care conduce spre clasificări, nu neapărat în favoarea literaturii lor. Alteori textul lor te cuprinde ca aerul unui budoar unde intri de bună voie, amăgit că e o bibliotecă. Conturează personajele masculine cu o accentuată finețe feminină, utilizînd un limbaj care induce imaginea unei femei ascunse sub uniformă. Este și cazul lui Iris Murdoch în The Sea, the Sea (1978). Femeile își folosesc corpul adesea ca sursă de putere și de inspirație, în același timp explorîndu-și mult mai ușor particularitățile propriului sex. Vrînd-nevrînd, ne place să nu, vrem să cunoaștem „cu adevărat“ sexul textului, dar ne dorim în secret să fie unul masculin! Expresia „scrii ca un bărbat” – cu sens apreciativ, vorbește de la sine.

Universul posibilităților noastre ca oameni și texte

Cu precădere în anii ’70 în scrisul feminin se pune accent pe experiențele cele mai intime la care bărbații nu au avut acces decît ca simplii observatori: sarcina și nașterea. Evocarea corpului sexual feminin stîrnește interesul cititorilor atît în cărțile scrise de femei cît și în cele scrise de bărbați. În felul acesta se recuperează niște decalaje, ale libertății de exprimare, subiectelor tabu ce aparțin feminității, și acela al refuzului unei societăți, prin excelență patriarhală, impusă la chiar nivelul limbajului. Oricît am dori ca scrisul să nu aibă gen, el dobîndește, și nu e nimic rău în asta, mai ales dacă ținem seama de emanciparea autorilor în funcție de epocile istorice, însă diversitatea nu își poate face apariția decît în afara genului. („Bărbaților nici măcar femeile nu le plac în același fel – darmite literatura scrisă de ele!“ - Radu Vancu)

Forma pe care o îmbracă critica masculină poate avea de-a face cu moda. Bărbatul trece prin cîteva etape ale efeminării și reajunge, în final, la cele ale masculului feroce. Este metrosexual, ubersexual, hipster, sfîrșind în lumbersexual, modelul tăietorului de lemne american – semn al virilității extreme. Percepția lui nu poate rămîne indiferentă față de literatură și scris. Fiecare etapă de mai sus imprimă o nouă privire asupra lucrurilor.

Dacă la 1800 cărțile semnate de femei puteau constitui o curiozitate în privința tabu-urilor, de-acum se cam știe totul și nu dezvăluirea intimităților poate atrage, ci libertatea de a fi și așa și altminteri, libertatea de a ne lărgi universul posibilităților noastre ca oameni și texte. Din acest motiv am preferat termenul de ambigen, celui de unisex.

După nenumărate statistici, mai mult internaționale, literatura scrisă de femei se citește diferit. Această constatare nu este vreo invenție feministă, ci bazată pe măsurători și realități. Ceea ce este interesant și poate constitui o explicație în sine este opera autoarelor cîștigătoare de Nobel în ultimii o sută și de ani, inferioare ca număr față de autorii-bărbați. Despre ce scriu aceste doamne? Dragoste, păcat, durere, moralitate, rasism, dragoste maternă, incest, molestare, sexualitate, fatalitate, libertate, moarte, capodopere biografice, fragmente de realitate umană, spuse cu o voce inconfundabilă.

Esența percepției unui gen ar putea fi tocmai doza de autenticitate a cititorului, eliberat de prejudecățile pe care le impune orice societate, inclusiv societatea contemporană.