– Niciodată nu mi-au plăcut măștile...

Sorbisem primul strop de cafea și priveam pierdut încîntătoarea aglomerație venețiană. Piațeta istorică în care se găsea cafeneaua la care mă oprisem era însorită pe jumătate. Turiștii veseli de la umbră la soare și invers într-un du-te vino fără sens. Piațeta părea o scenă pe care se joacă, simultan, mai multe piese de teatru. Un fel de commedia dell arte spontană. La Veneția, turiștii cumpără adesea măști. Mulți dintre „actorii” din piață le purtau. Se fotografiau cu măștile pe față sau se jucau unii cu ceilalți, cuprinși de spiritul măștilor. Cînd mi-am dat seama cît de mulți trecători poartă mască în acea piață , deși zilele Carnavalului sînt departe, domnul de lîngă mine mi-a spus că niciodată nu i-au plăcut măștile. Se așezase la masa alăturată la doar un minut după ce eu însumi, istovit de plimbări, am decis să mă așez la terasa aceasta și să beau un espresso. Nu părea turist. De altfel, am ghicit o vagă urmă de accent venețian în italiana lui. L-am întrebat din priviri, mimînd nedumerirea – vorbiți cu mine? De fapt, nu știu de ce, chiar voiam să vorbească cu mine. Părea cumva picat din Lună, avea un aer un pic boem și simțeam în el ceva vechi, misterios. Era un om interesant, într-un cuvînt...

– Cu dumneavoastră vorbesc, zice el. Gîndiți-vă ce chestie: nu-mi plac măștile, dar ador Carnavalul. Se zice că pentru meseria mea, nu e bine. Dar, m-am descurcat.

Am zîmbit. Am sorbit din nou – era un espresso bun, cum știu să facă italienii – și am vrut să-l întreb ce meserie are, dar a vorbit înaintea mea:

– Văd că vă place. Ce cafea beți?

– Nu știu. Am cerut un espresso și mi-au dat. Este foarte bun, într-adevăr...

– Am prins vremurile cînd cafeaua venea în Europa pe-aici, prin port. Negustorii venețieni erau formidabili. Aduceau fel de fel de lucruri din locuri despre care lumea nici nu știa că există și le vindeau apoi, se îmbogățeau și se făleau cu bogăția lor... Veneția a fost maiestuoasă!

– Ați prins vremea intrării cafelei în Europa? Păi, asta s-a întîmplat acum vreo patru sau cinci secole? – zic eu, zîmbind isteț.

– E drept, sînt ceva mai tînăr... Poate că am prins vremurile de după.

Ridică ceașca de cafea din fața lui, închide ochii, îi simte mirosul și apoi îi savurează aroma. Tipul e transportat în alte părți, îmi spun amuzat.

– Dar dumneavoastră, ce cafea beți? – greu să nu se simtă aluzia răutăcioasă pe care întrebarea mea o presupune.

– Singura cafea care te face să fii parte a Veneției, mi-a răspuns. Nespresso Caffè Venezia.  Ai încercat?

– Nu.

– Acest Nespresso evocă o istorie venețiană care a marcat lumea. Cafeaua venea din Harrar-ul Etiopiei, urca pe Marea Roșie și ajungea la Suez, acolo unde se întîlnea cu mirodenii și felurite alte cafele de prin Yemen și Indii. Plecau în caravane pînă la Alexandria și de acolo veneau la Veneția. Simți în acest Caffè Venezia de la Nespresso toată taina acestei călătorii de demult spre prezent. Veneția este punctul pivotal al acestui drum. Înțelegi?

Priveam fascinat cum mîna plină de inele cu pietre grele a venețianului desena în aer traseul boabei de cafea, cînd mi-a spus:

– Vino să-ți arăt ceva. Ca să înțelegi...

S-a ridicat deodată de la masa lui, a făcut semn ospătarului care ședea la umbra arcadelor venite în realitate din vedutele lui Canaletto să pună cafeaua mea în contul lui și, după ce acesta a consimțit cu o politicoasă plecăciune, a luat-o la picior, tăind în diagonală piața excesiv de animată. M-am precipitat să bag în rucsac ghidul Veneției, harta, aparatul de fotografiat, telefonul – în fine, instrumentarul turistului de peste tot, să nu uit nimic – și m-am găbit să-l urmez, temîndu-mă să nu-l pierd cumva prin mulțime.