Mergea grăbit pe străduțele ce însoțeau canale strîmte, făcea slalom agil printre oamenii care umpleau tot locul, găsea ieșiri și traversări pe care nu le bănuiai în spatele zidurilor umede și eu mă țineam, gîfîind aproape, după el. Îmi vorbea peste umăr, fără să-și dea seama de efortul pe care îl depuneam ca să mă țin aproape și să aud ce spune.
– Mă ocup cu teatrul. Scriu piese. Comedii. Mai și joc în ele din cînd în cînd. Sînt venețian get-beget și sînt destul de cunoscut pe-aici. La cafeneaua la care ne-am întîlnit, vin de cîteva sute de ani. La un moment dat, m-am mutat la Paris. Acolo se făcea teatru la alt nivel. Dar tot venețian am rămas. După ce mi-am încheiat pe-acolo socotelile cu viața, am revenit aici, acasă.
– Cum vă numiți, dacă se poate?
– Carlo.
Oameni veseli cu măști pe față, treceau pe lîngă noi.
– Uită-te la ei! Poartă măștile astea și nici măcar nu știu ce semnificație au. Bauta, Colombina, Medicco della Peste, Pantalone, Arlecchino – măștile astea sînt personaje...Eu am fost unul dintre primii care le-au dat jos.
– Cum adică?
– Adică am scris piese de teatru în care nu mai apăreau măști, ci personaje reale...Jos măștile!
Rîsul lui Carlo era sprințar și surprinzător prin înălțimea sunetelor la care ajungea.
– Cînd am scris piesele mele, am căutat o anume sinceritate. Am crezut mereu că rîsul este sănătos doar dacă este sincer. Nu are rost să rîdem de măști cînd putem rîde de oameni.
– Dacă sînteți atît de vechi pe aici, aș vrea să vă întreb ceva.
– Nu acum. Am ajuns.
Mîna lui încărcată de inele grele a deschis o poartă și am intrat. Nu mă întrebați unde eram, că mi-e imposibil să știu. Am trecut printr-o curte interioară încărcată de vegetație și am intrat într-o casă veche, cu un interior de un gotic blînd, cu scări de piatră. Am pășit pe un hol la capătul căruia era o porta d`acqua, pe care Carlo a deschis-o și a așteptat, învăluit în tăcere, cîteva minute. Priveam în jur și nu am apucat să mă dumiresc foarte bine, că straniul meu amic mi-a spus:
– A venit. Poftește.
Pe apă, o gondolă neagră plutea cu grația mută a unei lebede. Am urcat și gondolierul a început să vîslească, abia tulburînd apa de culoarea petrolului.
– Unde mergem? Totuși, nu aș vrea să mă depărtez foarte tare, i-am spus lui Carlo după ce ne-am așezat unul lîngă celălalt, umăr la umăr în fotoliile plușate ale gondolei.
– Ce voiai să mă întrebi?, a spus Carlo.
– Am citit o chestie interesantă. Se spune că în 1757, cînd a evadat din închisoarea Dogelui, Casanova nu a vrut să fugă din Veneția înainte de a mai trece o dată pe la cafeneaua Florian. Mă întreb dacă e adevărat? Și de ce ar fi făcut-o? Un prizonier cînd evadează, fuge de rupe pămîntul. Să se mai oprească în drumul evadării la cafenea e cel puțin o imprudență. De ce ar fi făcut-o?
– Are un pic de legătură cu ceea ce vreau să-ți arăt. Cu adevărata Veneție. Eram acolo, la cafenea, în acea seară de ianuarie. Casanova a venit într-adevăr la Florian, dornic să mai bea o cafea, o ultimă cafea înainte de a se duce. Era o cafea specială, unică aș spune. Peste secole, am putut regăsi acea cafea pentru care merită să te oprești o clipă din cea mai teribilă goană a vieții tale la Nespresso. Această Caffè Venezia.
– Pentru o cafea?
– Nespresso Caffè Venezia. Ce altceva?
După un timp, gondola a tras la doi pași de Palazzo Ducale. Am coborît, am făcut cîțiva pași pînă în Piața San Marco și am intrat pe sub arcade în saloanele somptuoase ale cafenelei Florian. Carlo mi-a șoptit:
– Veneția. Adevărata Veneție. Cea pentru care Casanova a riscat atît.
La bar, a făcut un semn. Am auzit deodată zgomotul calm al unui aparat Nespresso. Licoarea caldă mi-a fost oferită într-o cană transparentă. Îi puteam vedea textura moale, iar spuma deloc groasă plutea peste lichidul de culoarea gondolei. Mirosul era îmbietor. Acel gust al istoriei de catifeluri grele, gustul ce nu se poate uita. Am sorbit. Adevărata Veneție. Veneția e un vis. Visul unei cafele Nespresso...
